N-a atins el celebritatea lui Charles Manson – și am impresia că și sor-sa, Marilyn, aia fără două coaste, îl depășește lejer –, dar are și Ted Bundy zona lui unde se simte relevant. În definitiv, e cel mai prolific maniac homicidal din istoria recentă a Statelor Unite, asta pentru că morala ne obligă să excludem din clasament președinți nemernici care au decis să caute talibani verzi pe pereții unor țări pline de petrol. Ăia da criminali, pînă și Stalin fierbe de invidie în cazanul lui.
Sociopat lipsit de orice licărire de umanitate, dar charismatic și fascinant, cel puțin pentru mîndrele care nu i-au ajuns în gheare, Bundy este un subiect savuros pentru un cineast talentat sau pentru un scriitor mustind de inspirație. Motiv pentru care nu înțeleg de ce a fost abordat de realizatorii acestui film, ei dovedind clar că nu sînt nici una, nici alta.
Există multe drumuri care să ducă în același loc, adică în scaunul rece prin care odiosul personaj a fost izgonit din lumea asta într-una, sperăm noi, mult mai nasoală. Putea fi un thriller ținut cu sufletul la gură, putea fi un film polițist, putea fi o dramă sau putea fi, culmea îndrăznelii, povestea simplă, în toată bizareria și grotescul ei, susținută de un actor excelent.
Din fericire, inventivitatea americană a găsit o alternativă neașteptată. Inspirat de titlul pompos, Joe Berlinger abordează subiectul extrem de pervers, șocant de violent și diabolic și pune pe ecran povestea unui criminal fără nici cea mai mică urmă de crimă. Probabil că următorul lui proiect va fi un porno în care băiatul vine să livreze pizza și decide să o ia pe mîndră direct de nevastă.
Teoretic, planul nu suna chiar atît de prost: afacerea Ted Bundy, din perspectiva prietenei monstrului. Din păcate, filmul e artă vizuală, iar pe ecran se vede un film fracturat, chinuit de lipsa de inteligență a scenariului, de lipsa de har regizorală și de lipsa totală a actorilor. Jumătatea dedicată mîndrei se rezumă la „stau și plîng ca proasta pentru că nu vreau să cred că Ted e un psihopat, deși eu am sunat la Poliție să pun ancheta pe urmele lui”. Jumătatea dedicată lui Bundy e „uite ce deștept manipulez eu sistemul, dar soarta crudă mă trimite la bulău din motive care scapă privitorului”. Sigur, procesele au fost celebre în anii ’70 ai secolului trecut, dar există o mică șansă ca spectatorii tăi de acum să nu aibă nici cea mai vagă idee despre ele. Și Loving Pablo era laconic în bună măsură, dar știa să ofere un minumum necesar care să arate odioșenia lui Escobar. În plus, Javier Bardem e Javier Bardem, actor înnăscut, a cărui interpretare suplinește lipsurile scenariului și îl transformă pe nenorocitul columbian într-o fiară fascinantă. Prin comparație, Zac Efron e un papițoi bun să facă reclamă la chiloți în reviste de femei. Nu inspiră teamă, nu fascinează, nu are nici o aură de mister și, în mod clar, nu convinge nici măcar un moment că ar fi altceva decît un puțoi cu impresii, vag deranjat de insistența legii de a-l trimite la bulău. El e frumos și atît. Între noi fie vorba, și curul lui Venus din Milo e frumos, dar n-aș avea pretenții să-mi interpreteze ceva. În cel mai bun caz, ar putea să cînte la trompetă și am dubii că melomanii n-ar strînba din nas.
Extremely Wicked, Shockingly Evil and Vile. R.: Joe Berlinger. Cu: Zac Efron.
1.610 vizualizări
Bush 2 mai criminal ca Stalin? Serios?