Când auzise că nu va fi dat pe mâna romanilor, ci pe cea a femeilor, Avizina leșinase. Adică, da, se aștepta ca la un moment dat în călătoriile sale să întâlnească și femei. Părea inevitabil. Dar să fie dus direct în brațele unora, în pustietatea canalelor pe care le forma Danubiul înainte de vărsare, de către un om în care avusese încredere? Nu. La asta chiar nu se așteptase deloc. Așa că, pentru a mai câștiga timp, leșinase brusc.
– Diengis, începu să vorbească una dintre femeile mature ale grupului, de ce l-ai adus aici pe emotivul ăsta?
– Păi, Drigisa, tu ai spus să-l aduc.
– Pe ăsta?
– Exact pe ăsta, Drigisa.
– Diengis, eu ți-am spus să-l aduci pe fiul meu.
– Și?
– Vrei să spui că ăsta e fiul meu, Diengis?
– Îhî.
– N-are cum. Realmente n-are cum. E drept că ta-su era cam molâu, dar n-are cum să fie fiul meu acest papă-lapte. Pe ce te bazezi când spui că este fiul meu, mincinosule?
– N-ai decât să te convingi singură! Uită-te că are aceeași pată pe care o aveți și tu, și Sarmisa pe pulpa stângă, sus, aproape de…
– Nesimțitule, aruncă Drigisa în același timp cu o pereche de palme, de unde știi tu ce pată avem eu și Sarmisa pe pulpa stângă, aproape de…?
– Ho, nebuno, ho! răspunse, Diengis, care știa deja să se ferească de palmele aprige ale femeii. Dacă nu vreți să vă știe omul semnele particulare, nu vă mai dezbrăcați imediat ce-ați dat peste cap a treia ulcică de vin.
– Acum mă faci și bețivă, derbedeule?
– Nu, departe de mine gândul. Dacă nu reziști la băutură nu înseamnă că ești bețivă…
– Da’ fiul ăsta al meu, cum îi zici tu, tot așa? Se dezbracă și el după a treia ulcică de vin?
– Nu. El nu.
– Și atunci de unde știi că are aceeași pată, în același loc?
– Am văzut-o.
– Fără să se dezbrace?
– Ba nu, după ce s-a dezbrăcat și el. Dar după prima ulcică de vin, că mai mult nu duce.
În timp ce Diengis și Drigisa se mai sfădeau încă asupra modului în care puteau fi recunoscuți copiii celei din urmă, printre femeile strânse pe mal își făcu loc una cu totul ieșită din comun. Înaltă de trei gradi, dacă nu chiar mai bine, ducea în cârcă un mistreț proaspăt vânat, pe care-l aruncă nepăsătoare în mijlocul adunării.
– Mamă, ce-i gălăgia asta? Urlați atât de tare că mi-ați speriat vânatul. Bine că l-am prins pe ăsta mai devreme, că altfel iar mâncam rădăcini la cină…
– Sarmisa, draga mea, iartă-ne, se replie Drigisa. Să știi că nu urlăm. Sau nu cu bună știință. Eram doar puțin supărată pe Diengis. Mincinosul pretinde că leșinatul ăsta ar fi fiul meu și frățiorul tău, despre care ți-a povestit atâtea…
– Care leșinat, mamă?
– Ăla de sub mistreț, iubire, se băgă în vorbă și Diengis.
Sarmisa îngenunche imediat și mută mistrețul, dând, într-adevăr, peste Avizina.
– Ăsta este frățiorul meu?
– Mai mic, preciză Drigisa.
– Mai mic, mai mic, bombăni Sarmisa. Dar atât de mic?
– Hai, Sarmisa, nu exagera, interveni și Diengis. În primul rând este leșinat. În al doilea rând este culcat la pământ, pentru că este leșinat. În al treilea rând, l-ai umplut de sânge de la mistrețul tău. De aia pare mai mic decât este în realitate. Altfel, fratele tău, Avizina, este un voinic adevărat.
Dar Sarmisa nu mai asculta. Deja îi rupsese ițarii lui Avizina și verificase. Chiar avea aceeași pată pe interiorul coapsei stângi, sus. Aceeași pată pe care o avea și ea și pe care o avea și mama lor. Fără o vorbă, îi dădu una în cap bărbatului, care părea că e gata să-și revină, îl luă în cârcă și se îndepărtă agale spre cea mai apropiată pădurice.
– Drigisa, se panică Diengis, eu nu mi-am adus prietenul aici ca să-l omoare sălbatica aia!
– Stai liniștit, băiete, stai liniștit. Nu-l omoară. De când era micuță, Sarmisa și-a construit o căsuță în pădure și a umplut-o cu păpuși, așteptând ziua asta. Câteva zile se va juca cu fratele ei, cu păpușile pe care le-a făcut chiar ea, din toate animalele vânate, căci ăsta era visul ei. După aia se va întoarce și vom putea discuta. Până atunci, prietene, închipuie-ți de câte ori putem bea câte trei ulcele de vin…
Iar Diengis își închipui, bucurându-se că a venit odihnit, lăsându-l doar pe Avizina să vâslească.
