…iar ăla roș-albastru, de transpira greu, era tac-su, băăă! Pe bune, fără nici un mișto, cre’ că nu-i tocmai ușor să fii Edi Iordănescu, adică băiatu’ lu’ Tata Puiu. Ca jucător, Anghel „Puiu“ Iordănescu a strîns 64 de selecții la echipa națională, a dat 26 de boabe, ceea ce nu-i de colo. A cîștigat Cupe și Campionate, cu Steaua. A fost unul dintre eroii finalei de la Sevilla, cînd a intrat el pe teren, din postura de antrenor secund, și a făcut ordine la mijlocul terenului (Steaua, atunci, a jucat în alb). În cariera de fotbalist, Edi nu se poate mîndri cu asemenea performanță. Edi este un antrenor foarte bun, serios și dedicat muncii sale – așa zicem. Da’ mai are ceva de lucru pînă să-l egaleze pe Tăticu’. Tăicuța Puiu, la începutul acestui mileniu, a fost desemnat „Antrenorul secolului“, secolul 20. Azi, Edi mai are de așteptat aproape 80 de ani pînă să se confirme că ar fi și el de același calibru cu ăl bătrîn, cu sponsoru’, cu babacu’.
Fără nici un fel de ironie, zău, ne gîndim la cei pe care a picat măgăreața de a purta niște nume ilustre, adică de a fi descendenții unor jucători – și/sau antrenori – cu renume. Pe de o parte, e bine – crești de mic într-un mediu adecvat, ai parte de o educație corespunzătoare, mai beneficiezi și de niște relații pe care, prin biografie, le-au așezat părinții. Pe de altă parte, pentru urmașii celebrilor, e mai puțin bine – toată lumea ajunge să te compare, inevitabil, cu strămoșii… S-a văzut și pe la case mai mari. E greu să fii un jucător pur și simplu bun, să te cheme Jordi, dar tatăl tău să se numească Johan Cruyff. Nu-i ușor, în Italia, aici să aparții dinastiei Maldini. Pe meleagurile noastre, în aprecierea jucătorilor, evident că se tot poartă comparația dintre Regele Gică și Prințul Ianis. În aprecierea antrenorilor, nu se poate evita comparația Mircea ăl Bătrîn vs. Răzvan Lucescu. A mai fost și episodul ăla emoționant, Poli Timișoara – Șahtior Donețk, oedipian de-a dreptul, cînd fiul și-a eliminat tatăl… Țară de telenovele și de nepotisme, ce mai…
Și acum, pentru a mai destinde atmosfera, ne gîndim la un posibil titlu de ghid metodic, cu indicații tactico-strategice. Pe urmele sfîntului Neagoe Basarab, preacucernicul tata Puiu ar putea zămisli lucrarea intitulată Învățăturile lui Anghel Iordănescu către fiul său Eduard. Evaluînd adversarii pe care îi avem în grupa noastră la Nations League, maestrul i-ar putea scrie învățăcelului selecționer: „Finlanda? Păi, i-am bătut cu 9-0 în 1979, aveam 23 de ani, n-a vrut nea Tinel Stănescu să mă bage și pe mine, a dat Mircea Sandu două goluri în locul meu… Bosnia și Muntenegru? Fiule, astea nici nu existau în fața noastră! Era Iugoslavia. Eu am învins în toată Iugoslavia, a dat Dudu Georgescu gol, am dat și io în minutul 47, la Zagreb, acum e acolo Croația… Hai, că-s abordabili, nu-i mare șmecherie!“.
În același timp, fiul Edi ar putea înălța o provocare: „Tată, dacă exiști și vrei să-ți repet performanțele, dă-mi-l și mie pe Gică Hagi în locul lui Ianis. Dă-mi-l, dom’le, pe Dan Petrescu pe partea dreaptă a defensivei și mai dă-mi măcar un Tibor Selymes, pe stînga. Hai, dă-mi, rogu-te, Gică Popescu, Dorinel Munteanu, Ilie Dumitrescu și – că-mi arde buza – un vîrf ca Răducioiu sau Vio Moldovan! Astfel, se va împlini vrerea nației, vom fi iarăși ce am fost“.
În necesarul și inevitabilul război dintre generații, generalul Iordănescu ar putea să-și plaseze în ofensivă trupele de iconițe, în numele fiului. Dacă și Edi are același noroc – Doamne ajută! –, ne-am scos. Măcar pe jumătate ar putea reînvia tradiția familială. Apropo, întrebare pentru pasionați: ce înseamnă jumătate dintr-un sfert de finală la Mondiale? Hai România!
2.262 de vizualizări
