Ura pe care i-o purta lui Ceaușescu și la care Ceaușescu răspundea cu măsuri de marginalizare l-a făcut pe Brucan să-și regîndească stalinismul. Erau anii ’80, Gorbaciov începuse Perestroika, iar paradisul comunist nu mai putea fi organizat doar cu lagăre de muncă și pușcării. Brucan a trecut la critica ceaușismului, dar cu prudență și asigurîndu-se că Moscova veghează asupra lui prin nevastă-sa, prin ambasadă și prin corespondentul Pravda la București.
În 1987, cînd a fost revolta muncitorilor de la Brașov, Brucan a scris pentru BBC și International Herald Tribune o critică moderată a represiunii, suficientă, însă, ca Ceaușescu să-i dea domiciliu obligatoriu. În casa somptuoasă din cartierul nomenclaturii, disidentului Brucan nu-i lipsea nimic, fiindcă Sașa Sidorovici, soția mai mare în grad decît mulți maiori KGB, avea acces la gospodăria de partid.
Sub înalta protecție a Kremlinului, Brucan cade iar la înțelegere cu Ceaușescu să călătorească. Și, deși a fost exclus din PCR, petrece șase luni la Washington și cîteva săptămîni la Moscova. În relatările sale, Brucan susține că s-a întîlnit cu George Schulz, cu Gorbaciov și cu Dobrinin, care i-au oferit sprijin și protecție, dar aici e posibil să fi intrat în acțiune mitomania cunoscută a personajului. De întîlnit se pare că s-a întîlnit cu căpitani și colonei din eșaloanele inferioare ale departamentelor de Externe americane și sovietice, cu șoferii, portarii și chelnerii care asigurau buna desfășurare a vizitelor. Dar, cu toate astea, Brucan s-a întors în România cu o protecție dublă, sovietică și occidentală, care i-a permis să joace rolul stabilit în prăbușirea regimului Ceaușescu.
A urmat Scrisoarea celor șase, în martie 1989, semnată de Brucan alături de alți cinci dinozauri comuniști care nu-l înghițeau pe Ceaușescu. Brucan a primit domiciliu forțat în Dămăroaia, unde a așteptat evenimentele din decembrie.
Cînd Ceaușescu a fugit, Silviu Brucan și-a făcut apariția lîngă Iliescu și lîngă notoriul agent KGB Nicolae Militaru, la televiziune. Era liber locul de ideolog al noii Puteri, la care Brucan visa din anii ’70, așa că și-a găsit imediat de lucru. Cu exact aceleași cuvinte cu care a cerut în 1947, în Scînteia, moartea fruntașilor liberali și țărăniști, a cerut execuția celor doi Ceaușești, care s-a și înfăptuit cît ai clipi, la Tîrgoviște. Apoi, Brucan a îndrumat FSN-ul spre alegeri, deși el însuși promisese că nu va deveni partid politic. Pentru sine și-a rezervat postul de consilier al lui Iliescu, poziție din care și-a putut pune în valoare vocația de impostor, mitoman și stalinist răspopit, bun cunoscător al lumii.
Televiziunile au făcut din el un profet la modă, iar Brucan a devenit vedeta prevestirilor negre din viitorul tinerei democrații. A avut dreptate în mare măsură, deși incapacitatea poporului român de a se smulge din lene și prostie i-a depășit cu mult imaginația stalinistă. Oracolul din Dămăroaia a murit la 90 de ani, lăsînd în lume o Românie mai lugubră decît o profețise.
Genau! Au trecut 33 de ani, nu 20. Dar la fel cum a zbarcit-o Hari Seldon, a incurcat-o si Saul. S-a gandit la comunisti si a uitat de puii de securici.