The Descendants pleacă de la premisa că noi, restul lumii, am băga mîna-n foc că hawaienii că sînt nişte oameni fericiţi, fără dureri de cap datorate, de pildă, unor boli incurabile. „Cum pot gîndi că famiile noastre sînt mai puţin defecte, că la noi cancerul e mai puţin fatal?“, se lamentează avocatul latifundiar Matt King (George Clooney). Şi eu care credeam că cetăţenii hawaieni nu fac altceva decît să confecţioneze ghirlande din flori, să călărească valurile cu placa de surf de la Rusty şi să-l asculte pe repeat pe răposatul Israel Kamakawiwo’ole cîntînd Over the Rainbow.
Ei bine, era timpul să aflăm că hawaienii sînt oameni normali ca şi noi. Mă rog, aproape. Cînd avocatul din Honolulu descoperă că soţia lui (aflată în comă) îl înşelase cu o panaramă de agent imobiliar, pleacă în căutarea ticălosului. Dar nu ca să-i îndese pe gît cîteva ghirlande din frunze de cactus, cum ar fi procedat, de pildă, un emigrant din Mexic dotat atît cu smanes, cît şi c-o brumă de realism şi onestitate. Ci doar ca să-l anunţe că Elizabeth a avut un tragic accident nautic şi trage să moară. Deci, dacă ar vrea să-şi ia rămas bun de la ea, ar cam fi bine să se grăbească. Evident, domnul King – nume sugestiv, căci tipul administrează un fond care deţine 25.000 de acri de teren virgin valorînd jumătate de miliard de dolari – nu face acest gest curajos de unul singur. E însoţit, pe drumul sinuos al iertării, de către cele două fiice (una confuză, alta furioasă) pe care i le-a lăsat moştenire adultera comatoasă. Prilej de a învăţa, nu-i aşa, cu ce se mănîncă meseria de tată.
Peisajul e ocazional superb. Dar genul acesta de melodramă „exotică“, multitasking, cu accente de ton „originale“ şi „curajoase“ (tata-socru, descendent al unei familii regale, ia la pumni un adolescent tupeist, personajele nu se sfiesc să agreseze verbal o femeie în comă etc.) pică în context ca nuca de cocos în perete. Mai grav e că portretul lui Matt, milionarul workaholic şi productiv, dar ezitant, sensibil ca o orhidee şi moralmente mîntuit (fireşte că nu înstrăinează glia strămoşească!) e artificial şi ipocrit. În consecinţă, căutarea lui de sine e la fel de nesărată, predictibilă şi finalmente exasperantă ca soundtrack-ul filmului, în care pare că se regăsesc TOATE ukulelele din Pacific.
Concluzia e, vorba lui King însuşi, că paradisul se duce dracului. Sînt convins că regizorul şi scenaristul Alexander Payne a angajat un vraci local care să scuipe nişte incantaţii peste ocean. Altminteri nu-mi explic de ce filmul* a fost recent premiat cu Globul de Aur pentru cea mai bună dramă. Sau îmi explic, doar că azi încerc să-mi controlez vocabularul.
Dacă doriţi să recomand
1) Auf der anderen Seite / De partea cealaltă (Germania-Turcia, 2007; regia: Fatih Akin). La TVR Cultural – vineri, 10 februarie, ora 22,10. Ca de obicei la Akin, un turc din Germania pleacă la Istanbul, de data asta pentru a o căuta pe Ayten – o fată cu probleme care generează alte probleme. Atenţie: filmul conţine sicrie, mustăţi şi o prostituată pe nume Yater. Normal, e absolut savuros.
2) Wai dor lei ah yut ho / Casa de vis (Hong Kong, 2010; regia: Ho-cheung Pang). La Cinemax – luni, 13 februarie, ora 0. Un horror imobiliar despre o femeie hotărîtă să-şi achiziţioneze un apartament foarte scump, cu vedere la mare, pe care teoretic nu şi-l permite. Practic, genul ne învaţă că există întotdeauna soluţii alternative.
3) The Boat That Rocked / Piraţii rock-ului (Anglia, 2009; regia: Richard Curtis). La HBO – sîmbătă, 11 februarie, ora 22,35. Dacă e cineva care nu m-a crezut pe cuvînt data trecută cînd am recomandat această comedie cu muzică americană ilegală, emisă din largul mării către un regat tradiţionalist şi paranoic, e rugat să-şi bage minţile în cap şi, ulterior, să introducă ce are el chef în ACTA.
