Ce ți-e și cu fotbalul ăsta… Mihăilă, „eroul de la Lucerna“, ar fi devenit instantaneu „bestia nera“ dacă ne băteau israelienii – pe lîngă că a ratat o ocazie rarisimă, s-a pricopsit și cu un cartonaș roșu, ne-a lăsat în zece oameni. Pe partea ailaltă, mult-hulitul Pușcaș s-a reabilitat în mod exemplar – a băgat o căpățînă oportună, a dat gol la momentul potrivit, ca să echilibrăm un debut nefericit de partidă. Fraților care iubiți România și echipa ei, băi, oameni buni, astea-s niște detalii & aspecte care vorbesc mult despre noi. România și echipa ei, asta e, continuă să trăiască sub semnul unei zodii unde șansa/neșansa sau norocul/ghinionul contează enorm. Mult mai mult decît contează, în cazul altora, organizarea consecventă sau, în limbaj de lemn, predictibilitatea. Asta e, ăștia sîntem!
Uraaa, ne-am calificat! Să ne bucurăm așadar! Chiar că merită să ne bucurăm, fără nici un fel de răutăcisme… Merită să-i felicităm pe băieții care au dus, din teren, greul campaniei. Merită să-l felicităm pe antrenorul Edi Iordănescu – inspirat de cele sfinte, cum-necum i-a ieșit. Ba chiar merită, de ce nu, să felicităm Federația, cea care a asigurat, nu-i așa, „cele mai optime condiții de pregătire“. Sincere felicitări!
Mai merită, totuși, să ne gîndim în mod legitim: e foarte bine, ne bucurăm enorm… și acum ce facem?
Băieții noștri tricolori s-au dovedit a fi un grup unit. Cinste lor, cinste tricolorilor! Ne-ar fi plăcut să fie și mai uniți la firul ierbii, în sensul că pot lega mai mult de trei-patru pase consecutive. Fotbalul înseamnă emoție, bineînțeles. Ai noștri, la contactul cu beșica sau la întîlnirea cu adversarii, ne-au dat cam prea multe emoții, parcă…
În ceea ce-l privește pe antrenorul Edi, am mai zis-o: e ca apa sfințită. În nici un caz nu dăunează, dar nici nu-i sigur că garantează tămăduirea atîtor beteșuguri. Edi Iordănescu e un antrenor care știe fotbal, are un discurs coerent, se vede că le are și pe alea cu imprimarea unei solidarități de grup. „Familia tricolorilor“ – ca cum ar veni… Cu toate astea, s-ar putea spune și o altă chestie: au fost niște meciuri din această campanie cînd antrenorul Edi, după fluierul final, cît o fi el de creștin și ortodox, ar fi trebuit să-i aducă ofrande marelui zeu Bulan.
Iar cu Federația lui Burlică, eheeei, moșilor, nu mai intervine momentan nici o pricină de gîlceavă, ci de felicitări nemăsurate. Fără număr, fără număr! În aceste momente istorice, tot ce-i rău e dat uitării. Pentru mahării din fruntea FRF, calificarea la turneul final Euro 24 reprezintă, în corporeza lor, o oportunitate. Mai pe limba noastră, e un prilej numa’ bun de a pune batista pe țambal. Măcar pînă la anu’, trîmbițele calificării la Euro pune-vor surdină pe multele vaiete legate de atîtea dureri ale fotbalului băștinaș. Bătrînii își mai amintesc, cam la fel era și acum 30 de ani… Familia tricolorilor lui tata lui Edi și a lui tata lui Ianis făcea istorie în America și, pe chestia asta, în țară famiglia lui Nașu & Corleone își consolida o mult prea lungă domnie. Măcar de-ar egala România performanțele din epoca aia cooperatistă…
Și, în final, dar nu în ultimul rînd, ținem să ne felicităm pe noi, milioane de suporteri necondiționați ai echipei naționale. Uite că lupta noastră n-a fost în zadar, fraților! Am strigat, am tremurat și, iată, ne-am calificat! Hai România!
