Fiecare război în care Statele Unite au jucat un rol principal are Olimpul lui de mitologie cinematografică. Și, dacă Unchiul Sam n-a jucat rolul principal, atunci prima grijă a mitologiei e să precizeze fix contrariul.
Războaiele mondiale au umplut Hollywood-ul cu Mahabharate și Ramayane atît de numeroase că nu ți-ar ajunge nici măcar 1001 de nopți să le vezi de la un cap la altul. În plus, cel puțin jumătate nu merită o asemenea risipă de timp, fiind mai mult exercițiu de propagandă idioată, nicidecum artă. Filmele cu adevărat bune apar, în general, cam la un deceniu, cînd conștiințele se mai liniștesc și viziunea regizorală își poate reintra în drepturi, fără să fie certată de comitetele de politruci de ocazie.
Nu mai e mult și, din dimineața aia de septembrie cînd Bin Laden era mîndru să declare că el, și nu Peter Jackson, a pus în scenă pentru prima dată Cele Două Turnuri, se fac douăzeci de ani. Era timpul, deci, să fie decantată emoția, să se limpezească argumentul, să pice scenele impresionante ca un carpet-bombing de prost gust și, în general, să avem un film despre barbaria din Afganistan.
Inspirat, măcar teoretic, din cartea lui Doug Stanton (Horse Soldiers), 12 Strong s-ar vrea o dramă de război, un film bun să impresioneze și să umfle piepturile celor din sală de mîndria americană, în timp ce, pe fundal, țipătul vulturului se intensifică pînă la cele mai înalte cote.
Din păcate, douăzeci de ani incompleți sînt prea puțin pentru mermeleala fantezist-propagandistică de față. Subminat de abordarea ridicolă a westernurilor despre indienii cei răi și cauboii cei buni, filmul mimează realismul mai prost decît mimează orgasmul parașutele de la marginea Voluntariului. Duzina de neticăloși pleacă în Afganistan din profundă datorie patriotică, molfăind texte macho-retardate de care s-ar rușina și filmele cu tovarăși agronomi.
După extrem de simpaticul Ragnarok, Chris Hemsworth simte nevoia să revină într-un rol idiot dintr-un film tîmpițel. Trecem peste faptul că bietul Thor nu arată a soldat, ci mai mult a millennial plecat la mall cu echipamentul de airsoft. Da, suspină muieretul după el, dar arată la fel de convingător ca Puiu Călinescu în rolul lui Burebista.
De cealaltă parte, dușmanul este construit din cele mai puerile clișee și susținut de scene de care și propaganda comunistă s-ar jena, măcar în prima fază. „Uite ce rău e tipul asta, împușcă femei care vrea să facă școală.” Da, băi, știm că talibanii sînt răi. Ai început filmul cu 11 septembrie. Ai aproape două decade de propagandă în urmă. Ai tone de atentate mizerabile făcute de militanți islamiști. În ziua de azi e surprinzător să nu consideri un musulman drept un terorist nenorocit.
Singurele figuri ratate de lipsa de imaginație creatoare a scenariștilor rămîn aliatul local Dostum (Navid Negahban), probabil singurul personaj cu umbre vagi de substanță, și personajul lui Michael Shannon, care își pune talentul și mutra de ucigaș în slujba unei cauze nobile.
Și totuși, toate astea ar fi scuzabile dacă acțiunea ar fi acțiune și războiul – război. Scenele de luptă, tăiate în proasta tradiție recentă, adică prea din scurt, sînt greu de urmărit, neclare și, în ultima fază, plictisitoare. Fiind un film american, știi din start că eroii oricum nu mor, deci adrenalina e prea leneșă. În plus, nici unul din plutonul lui Thor nu face mari eforturi să dea colțul sau să rupă gardul eroismului, deci nimănui nu-i pasă. Și, în final, cînd vine lupta cea mare și toți dau buluc să fie eroi, deja s-a scurs tot filmul fără să-i cunoști, deci, din nou, nimănui nu-i pasă.
În plus, fiind atît de simplist construit la nivel narativ, punctul culminant explodează nu asemeni nuclearei, ci mai mult precum coiotul din Road Runner. Talibanii apără o trecătoare cu tancuri, arme automate, tone de trupe și un camion plin de rachete. Americanii au niște cai. În lumea filmului, americanii dau năvală și cîștigă. În lumea reală, ar fi The Charge of the Light Brigade.
12 Strong. R.: Nicolai Fuglsig. Cu: Chris Hemsworth, Michael Shannon, Navid Negahban.
