În paralel cu luptele de pe front, în armata română s-a dus, pe toată durata Primului Război, o teribilă luptă internă. A fost mai degrabă un duel, o încleștare între doi oameni neobosiți să se atace și să se tăvălească unul pe celălalt pe podeaua Marelui Stat Major, înainte și după bătăliile grele. De multe ori, întregul front aștepta în tranșee, cu degetul pe trăgaci sau cu ghiuleaua în poală, ca cei doi generali să termine gîtuiala și să dea semnalul ofensivei. Soarta războiului mare părea că depinde de soarta acestui război mic, care-și alimenta existența cu ură și invidie.
Alexandru Averescu și Constantin Prezan erau cei mai buni generali ai armatei române. Ambii studiaseră milităria în străinătate, ambii făcuseră o carieră strălucită pe timp de pace, ambii aveau idei strategice care lăsau trupa cu gura căscată. Îi deosebea temperamentul, înălțimea și grosimea, dar îi unea marea dragoste de galoane și de bani.
Averescu era spilcuit și țanțoș, umplea saloanele cu vorbe de spirit, răspîndea în încăpere loțiune după ras franțuzească și lua cu asalt damele fără să se lase intimidat de superioritatea numerică. Vanitos pînă la ridicol și afemeiat pînă la duel, aștepta războiul ca pe o campanie de reduceri.
Prezan era ceva mai din topor, mai ursuz și mai integru, dar ambițiile lui de mărire trăiau la fel de intens, chiar dacă invizibil, sub masca de general patriot.
Și Averescu, și Prezan au primit cîte o armată: Averescu Armata a 2-a, iar Prezan Armata de Nord. Fiecare își trăia unicitatea ca pe un destin salvator, fiecare credea despre sine că e singura ființă desemnată de Dumnezeu să-i înfrîngă pe nemți.
Pe toată durata anului 1916, toți generalii armatei române, cu Averescu și Prezan în cap, au fost, cu mici momente de respiro, înfrînți. Cînd Falkenhayn a început ofensiva germană, în august 1916, pentru români războiul a devenit o retragere fără surprize.
Cu toate astea, pe ici, pe colo, armata română a arătat sclipiri de geniu, iar acele înfrîngeri, admirate pînă și de nemți, au purtat semnătura lui Averescu și a lui Prezan. Averescu a comandat strălucita prăbușire a flancului sudic rămasă în istorie ca „Operațiunea de la Flămînda” – un plan militar magistral, care a adus după sine un dezastru răsunător. Prezan, la rîndul lui, a comandat eșecul de la București, un plan strategic sclipitor care a lăsat Capitala și întreg sudul țării în mîinile nemților.
Averescu și Prezan se urau cu atîta pasiune încît au ajuns fiecare să pretindă că înfrîngerea lui e mai mare decît a celuilalt. Dezastrul militar era indiscutabil. Armata română mergea cu capul plecat spre Moldova. Dar cei doi generali care se urau lăsaseră să răzbată, din inima înfrîngerilor de pînă atunci, un talent militar cu totul neobișnuit, care anunța revanșa de la Mărășești-Mărăști-Oituz.
