Ridley Scott a avut tupeu creator acum 35 de ani. Nu i-a reușit în mod spectaculos, cel puțin nu financiar. Blade Runner a fost decretat prea ambiguu, prea întortocheat, prea lent, prea ciudat, prea prea. În esență, greu de urmărit și digerat. Timpul, însă, a lucreat eficient și, din rebut financiar, povestea lui Deckard a devenit un film cult, cu o turmă impresionantă de fani.
Din fericire, noul film vine să repare greșelile trecutului. Blade Runner 2049 a început cu încasări promițătoare și, mai mult decît probabil, nu va isca discuții mai lungi de cîteva minute.
Sigur, la prima vedere nu pare a avea nimic demn de reproșat. A copiat fidel atmosfera noir, a adăugat cu grijă niște CGI din ăla bun, de dat la musafiri care trebuie impresionați, a reținut obsesia pentru ritmul lent ca un rîu de cîmpie perfect drept. De fapt, ultima chestie o face chiar mai bine decît originalul, pentru că, deja ajuns cu greu la jumătatea celor 164 de minute, îți vine să urli întru trezirea adormiților din sală: „Băi, da’ comatos mai e!”.
Filmul asta nu curge, nu merge, nici măcar nu pîlpîie în adierea vîntului. Se tîrîie. Ca un melc pe marijuana. Ca Lassie fără picioare în timp ce fuge să-și salveze stăpînul. De la un punct încolo ți se face milă de cruzimea asta și îți vine să-i dai o lopată după ceafă lui Ryan Gosling, să se termine mai repede. Bine, orice om normal i-ar da o lopată după ceafă lui Ryan Gosling dintr-un milion de alte motive, faptul că e un papițoi netalentat și a cărui distribuire strică instantaneu orice film fiind unul dintre ele. Ryan Gosling e bun să rămînă în La La Land, măcar ăla e o mizerie siropoasă la care se uită femei. Blade Runner e altceva. La Blade Runner se uită oameni.
Mai mult decît atît, toată tîrîială asta e degeaba. Povestea, lungită inutil prin cadre terne și scene al căror unic loc era coșul de gunoi, și scopită prin amputarea oricărei urme de ambiguitate la nivel moral (ceea ce era un mic deliciu vinovat al primului), își pierde orice urmă de farmec. Da, se leagă de evenimentele din trecut. Da, aduce niște răspunsuri. Nu alea pe care le voiau privitorii, dar, oricum, răspunsuri. Da, lasă finalul îmbibat de și mai multe întrebări. Din păcate, am dubii că îi va păsa cuiva de dilemele astea. Sau, mă rog, îi va păsa mai mult de timpul necesar să comande primul burger la ieșirea din sala de cinema.
Partea și mai nasoală e că, fiind atît de plictisitor, deraiezi mental de la acțiune și începi să-ți pui întrebări de bun-simț. De exemplu, te întrebi sincer de ce se mai chinuie omenirea să fabrice și apoi să vîneze și să omoare replicanți, dacă sînt o așa mare durere de cap. Sau, dacă nuanțăm, de ce nu-i face recognoscibili de la o poștă? Dacă poți să inginerești genetic un android perfect uman, atunci poți să-i tatuezi pe frunte codul de bare. Sau să-i faci părul verde. Sau ceva, orice care nu presupune echipe specializate de terminatori care vînează roboți umani.
Și, că tot veni vorba, să-i explice cineva regizorului că replicanții nu sînt terminatori. Și nici robocopi. Scopul lor nu e să intre în cadru și să îndoaie pe toată lumea cu bătaia. Da, și Ridley Scott se joacă de-a terminatorul în filmul lui. Dar el măcar poate pretinde că scenele aveau un scop. Villeneuve, pe de altă parte, nu poate pretinde decît că a umplut cadrul cu ceva, pentru că avea niște minute rămase din alt film și era păcat, că se împuțeau dacă nu le folosea.
Harrison Ford apare aproape de finalul mult așteptat și demonstrează rapid că e cam singurul actor din cadru. Și singurul care, în lipsă de altceva, încearcă să dea producției și puțin suflet, nu doar rigoarea de copist a regizorului. Din păcate, e prea putin și mult prea tîrziu. Blade Runner 2049 împărtășește pe deplin soarta eroului său și rămîne doar un simplu replicant al originalului.
Blade Runner 2049. R.: Dennis Villeneuve. Cu: Harrison Ford, Ryan Gosling, Ana de Armas.
