Cînd a auzit că bulgarii vor să-i ia gîtul, pentru a-i duce capul la Sofia, ca trofeu de război, și că nemții le spuseseră bulgarilor să nu care cumva, Titu Maiorescu scria în jurnalul său zilnic. N-a găsit de cuviință să noteze în Jurnal că bulgarii voiau să-l omoare și nici că germanii îl apărau de ei. Secretara lui, Olga, îi sugerase să plece din București. Nu de frica bulgarilor, ci ca să nu se spună despre el că rămăsese în Bucureștiul ocupat, ca domnul P.P. Carp. La care bătrînul premier îi spusese, pe un ton brusc oficial: „Domnișoară Neuman, eu nu rămîn în București ca Petrache, care e aliatul nemților. Eu stau aici că țara e în primejdie!”.
Cuceritorul Cadrilaterului nu știa ce putea face în Bucureștiul ocupat. Dar voia să-i arate fostului său prieten Carp că nu-i era frică de planurile bulgarilor și că n-avea de gînd să intre în combinație cu Marghiloman, premierul de paie al nemților, chiar dacă nemții îl proteguiau de răzbunarea bulgarilor. Venise momentul ca el să-i dovedească lui Petrache care dintre ei doi își trădase idealurile din tinerețe. Cînd el acceptase propunerea Regelui să vină premier, ca să nu se mai lungească criza de guvern, Carp o rupsese cu el, fiindcă îi stricase tratativele. Petrache îi trimisese vorbă atunci, indirect, că nu mai voia să-l vadă „pe acest burghez arivist de Titu, ce are impresiunea că politica e o afacere pe picior.” Dar, apropo de „impresiuni”, cu ce erau mai bune combinațiile pe care le făcea amicul Carp decît aceea prin care el devenise prim-ministru? Și dacă nu erai de acord cu ceea ce făcea el, de ce venea Petrache să-ți spună că ideile tale miroseau a trădare?
Dacă el, Titu, ajunsese să facă politică, asta se trăgea de la vechea trădare a lui Petrache care prefăcuse „Junimea“ în partid, de-l obligase și pe el să se bage în ciorba asta, pe care o detesta. Ca avocat de succes, avea venituri mai mari decît Carp de pe urma moșiilor lui moștenite. Iar ca persoană publică, el nu se ridicase pe spinarea familiei sale, precum fostul său prieten. Totuși, nici despre aceste lucruri Titu Maiorescu nu găsea de cuviință să scrie în însemnările sale zilnice. Astea, dragă Olga, erau treburi pe care avea să le hotărască istoria, pe care el nu voia s-o influențeze sau, mai rău, să se creadă că ar fi vrut să facă una ca asta în jurnalul său.
Deși stătea foarte bine cu sănătatea, dimineața Titu Maiorescu petrecea mai mult timp în pat decît înainte. Și atunci cînd se ducea la el în birou, îi plăcea să se așeze în fotoliul pentru musafiri, nu pe scaunul său de la masa de scris. Simțea tot mai mult nevoia să chibzuiască, ceea ce i se părea mai comod pe fotoliu decît pe scaunul activităților sale zilnice.
Auzise că Petrache se trezea tot la ora cinci dimineața, ca în tinerețe, și că după ce-și dădea cu apă pe față și-și potrivea mustața din foarfecă, se apuca de traducerile lui din germană pe care nu le văzuse nimeni. Ce ciudat! Lui Petrache îi murise un băiat pe front sau, mă rog, de tifos în spatele frontului, iar el se ocupa cu traduceri din germană. Dar cine știe ce era în sufletul fostului său prieten… În boieria lui, Carp nu era omul care să facă confidențe. Era ca „pelecanul” lui Heliad, ce-și rupea mai degrabă pieptul cu ciocul decît să spună cuiva ce avea pe suflet.
Cu aceste gînduri, fostul premier a invitat-o în birou pe secretara sa, Olga, vrînd să-i dicteze două scrisori. Una avea să fie adresată comandaturii germane a Bucureștiului, ca protest față de abuzurile la care se dedau ofițerii și trupele armatelor de ocupațiune și după încheierea păcii. Cealaltă, pentru domnul Marghiloman, premierul, avea să conțină reproșuri la adresa intolerabilei sale tăceri față de aceste abuzuri. Domnișoara Olga Neuman, după ce i-a spus „Bună dimineața!” s-a apropiat de el să-i maseze umerii, ceea ce, observase el, îl ajuta să gîndească mai limpede.
Cînd Olga a început să țipe: „Trimiteți după doctor!!”, Titu Maiorescu încă o auzea, recunoscător, dar de undeva, tot mai de departe, de unde spera să se întoarcă pentru a-i dicta domnișoarei Neuman cele două scrisori.
(Toate personajele neatestate istoric ale acestui serial au fost persoane reale, a căror viață și moarte pot fi dovedite prin actele lor de botez și prin certificatele de deces care au rămas de pe urma lor. Schimbările de nume, din motive care țin de voința autorului, vor fi dezvăluite la sfîrșitul întîmplărilor prin care au trecut, între anii 1900 și 1920.)
Proiect susținut de Primăria Municipiului București prin AMPT
