Ștefan Cantacuzino era un om vesel și puțin idiot, căruia cruntele evenimente ale începutului de veac XVIII nu-i puteau alunga zîmbetul de pe buze. Chefliu, superficial și cheltuitor, se lăsa dominat de nevastă-sa, Păuna, la vederea căreia se refugia în largul unui butoi de Drăgășani sau în adîncul unei vedre de tescovină. Tată-su s-a întîmplat să fie marele stolnic Constantin Cantacuzino, om cu carte și cu trecere la curtea Brâncoveanului, unde, așa cum se obișnuiește și azi, a reușit să-și planteze odrasla retardată. Ștefan s-ar fi mulțumit cu băutura și cu lăutarii dacă nu l-ar fi bătut nevastă-sa la cap să se facă domn. Dar Păuna l-a bătut la cap și se pare că și la corp, fiind o namilă de femeie căreia nu i se putea refuza nimic.
Pentru început, Ștefan Cantacuzino l-a turnat pe Constantin Brâncoveanu la Constantinopole, trimițînd Marelui Vizir dovezi scrise că domnitorul se bate pe burtă cu Habsburgii. Turcii știau să aprecieze contribuția cuiva la o decapitare în grup, mai ales că sultanul, cînd i se înfățișau asemenea scene la masă, scăpa de balonare. Firmanul de numire pe tronul Valahiei n-a întîrziat și, la 5 aprilie 1714, Ștefan a devenit domn.
Ca orice șef de stat al acelor vremi în care prietenia nu beneficia de suportul rețelelor de socializare, Ștefan Cantacuzino a confiscat averea prietenilor săi Brâncoveni, a rudelor și a apropiaților lor, și a omorît cîte puțin din fiecare categorie deposedată, ca să descurajeze tentativa ținerii de minte. Mai mult, cu puțin înainte ca șeful de ceremonii de la Topkapî să decidă cum anume vor fi martirizați Brâncovenii, Ștefan a avut grijă ca sultanul să aibă pe birou toată corespondența dintre fostul domnitor și austrieci.
În timp ce toate aceste cruzimi se derulau pe țărmul Bosforului, pe malurile Dîmboviței Ștefan Cantacuzino făcea cultură. Nu e vorba aici doar de tipărirea cîtorva cărți bizantine, ci și de înălțarea, la Curtea Domnească din București, a unui "frumos palat cu opt odăi", ca să aibă Doamna Păuna unde să-i invite pe cei mai chipeși dintre arnăuți, atunci cînd soțul e dus cu treabă și ea simte fiori de teamă sau de altceva pe șira spinării.