Pe Marin Preda l-a turnat la Securitate, vreme de 15 ani, cel mai bun prieten al său, Ion Caraion, dar se poate spune că nu pe degeaba. Caraion i-a oferit în schimb cîteva personaje pentru romanele sale și o iubire încărcată de ură, din care s-au născut pagini inedite în arhivele Securității. Fără îngrozitoarele delațiuni ale lui Caraion, despre Marin Preda s-ar fi știut doar biografia oficială, cea protejată la urma urmei de regim, și nu s-ar fi aflat amănunte care-i clarifică și-i consacră caracterul. Turnătoria lui Caraion l-a salvat, practic, definitiv, pe Marin Preda de suspiciunea colaborării cu Securitatea.
Preda s-a născut în 1922 în Siliștea Gumești, în județul Teleorman. Mai exact, el s-a născut direct în romanul său tutelar Moromeții, pe care l-a trăit exact așa cum l-a povestit, în amănunt, milimetric, la nivel de jurnal. Aproape toată opera lui e o poveste nesfîrșită a propriei vieți, și e făcută la o asemenea rigoare, încît doar moartea lui prematură și a personajelor sale l-au ferit să plătească drepturi de autor unui sat întreg.
Marin Preda a fost un țăran pursînge, crescut și format în familia unui plugar inteligent, sărac și meditativ, care i-a transmis, pesemne, pe cale genetică, un talent lipsit de explicații. Preda abia a terminat șapte clase și a izbutit cu greu să ducă la capăt școala pentru învățători. A fost copilul silitor din Moromeții, dar n-a avut acces la educație superioară, căci evenimentele și condiția socială nu i-au îngăduit. Faptul că i-a descoperit pe clasicii ruși, americani și francezi abia în anii ’60, mult după ce își scrisese capodopera, închide, cumva, dezbaterea despre sursa talentului său, care trebuie căutată și e ușor de găsit pe prispa lui Ilie Moromete, în poiana lui Iocan și în zvîrcolirile tînărului Niculae.
Marin a fost extras din ghearele destinului sătesc de învățătorul satului vecin și trimis la gimnaziu. Apoi, librarul Constantin Păun l-a dus la Școala Normală din Abrud, unde a reușit să-i obțină o bursă. Sub presiunea sărăciei și a talentului țărănesc, Marin Preda începe să frecventeze grupuri literare și să publice. După Dictatul de la Viena se mută la București, unde, în 1941, prinde rebeliunea legionară. Se angajează corector, face armata, scapă de front mulțumită miopiei și supraviețuiește cu greu, scriind mereu flămînd, pînă în 1945, cînd e angajat corector la România liberă. În 1952 ajunge redactor la Viața Românească, iar în 1955 publică Moromeții volumul întîi, și regimul comunist îl face celebru.
De aici încolo, Marin Preda nu mai are probleme cu banii și nici cu dificultatea de a publica. Partidul îi acceptă talentul, îl proclamă compatibil cu tezele comuniste și îi lasă o oarecare libertate de creație. Spre mirarea tuturor, însă, Preda nu mușcă din oferta aurită cu toată dantura. Se bucură de glorie, dar se mulțumește cu scrisul. Nu face concesii politice, critică în discuții private regimul și întreține relații cu refugiații politici din străinătate.
Toate astea fac obiectul notelor informative semnate de Ion Caraion cu numele conspirativ Arthur. Prieten de 40 de ani cu Marin Preda, Ion Caraion (pe care în realitate îl chema Stelian Diaconescu) îl toarnă la greu, înfierîndu-i opiniile și fanteziile erotice, livrînd organelor un portret de țăran necioplit, avar, înapoiat, obsedat sexual și critic la adresa regimului comunist.
Iar în schimbul tuturor acestor mizerii, despre care n-a aflat niciodată, Marin Preda l-a făcut pe Ion Caraion personajul Petrini din Cel mai iubit dintre pămînteni.
Petrini este mai degrabă I.D Sîrbu