Renunţă la Batmobil (în favoarea unei bizare maşinării zburătoare, ceva între un elicopter SF şi gunship-urile Combine din Half Life 2) şi la semnalul luminos de pe cer (există însă unul în flăcări, pe o clădire înaltă, care se vede perfect din ultimul rînd al sălii). Foloseşte, în schimb, mai mulţi figuranţi decît a strîns USL la referendum şi filmează la o scară care frizează paranoia dictatorilor şi grandoarea decorativă a superproducţiilor din epoca de aur a Hollywood-ului. Christopher Nolan încheie astfel o trilogie începută controversat, în 2005, cu Batman Begins, şi continuată în forţă, trei ani mai tîrziu, cu excepţionalul The Dark Knight.
În acest sens, s-a speculat că Batman e deja obosit, în calitate de personaj, idee şi costum de cauciuc pentru Christian Bale, care, pentru a se ridica din pat ca să intre în rol, are nevoie de cineva ca Anne Hathaway. Dezamăgitor pentru cîţiva dintre amicii mei încă necăsătoriţi, de vreme ce pentru rolul Selinei fuseseră în cărţi Jessica Biel, Emily Blunt şi Charlize Theron. S-a tot spus că villain-ul Bane nu e mastermind-ul Joker şi că, în ciuda talentului cu care acumulează kilograme şi roluri smucite, Tom Hardy nu poate deveni niciodată atît de mare ca Heath Ledger. Dar cine l-a văzut pe Hardy în Bronson ştie că nu-i aşa, iar cu masca aia oribilă pe faţă nici măcar Laurence Olivier n-ar fi putut executa ceva care să semene cît de cît cu actoria.
S-a opinat că filmul e prea lung (are 164 de minute şi-ar fi putut avea cu 30 mai puţine), frustrant pe alocuri, că are mai multe burţi şi flash-back-uri decît un sezon de Lost, că se pierde în amănunte inutile ca un şcolar tocilar, dar buimac, care a uitat de ce-a ieşit la tablă. Că story-ul e prea îmbîrligat, că scenariul e pe alocuri neclar şi fuşerit, prea stufos, dorindu-şi prea mult, explicînd prea puţin. Şi-n mare parte e adevărat. The Dark Knight Rises* nu e capodopera pe care o aşteptau fanii, cinefilii sau descreieraţii care au impresia că lumea are nevoie de personaje negative în carne şi oase, care să înece în sînge hiperproducţia de superoi.
Dar eu, unul, aş observa mai degrabă că, trăgînd linie sub trilogie, Nolan rămîne un personaj pozitiv. Ultimul său film e ambiţios şi cinstit (cînd Batman o ia în freză de la Bane sau se ridică din groapa cu puşcăriaşi ca să salveze Gotham-ul o face din motivele corecte, nu pentru a acoperi cu acţiune furibundă găurile negre din scenariu). E spectaculos şi muncit în sensul cel mai cinematografic al cuvîntului şi are acelaşi aer realist (de la setting-ul sobru la lumina aspră în care se dezlănţuie infernul) cu care ne-a obişnuit seria din 2005 încoace. De remarcat că directorul de imagine Wally Pfister (Batman Begins, The Dark Knight, Inception, The Prestige) lucrează în continuare bătrîneşte, cu peliculă (de 35 şi 70 mm), refuzînd c-o îndîrjire remarcabilă contactul cu camera digitală şi tehnica 3D. Dacă se putea mai bine? Evident, da. Dar asta în visele lui Nolan şi în teorie. În realitatea hollywoodiană a zilelor noastre, mi-e greu să cred că Batman putea avea parte de o retragere (parţială, evident) mai onorabilă de-atît.
* SUA, 2012. Regia: Christopher Nolan. Cu: Christian Bale, Tom Hardy, Gary Oldman, Michael Caine, Morgan Freeman.
Dacă doriţi să recomand
1) Rambo (SUA, 1982; regia: Ted Kotcheff). La PRO TV – sîmbătă, 4 august, ora 20,30. L-am revăzut de curînd şi vă mărturisesc c-am avut un şoc cultural (pentru că filmul e mult mai bun decît legenda), în paralel cu un sughiţ proustian. Semn că memoria nu m-a lăsat total, ci dimpotrivă, a început de la o vreme să lucreze discret şi nostalgic, în favoarea eroilor copilăriei. Îi mulţumesc pe această cale Irinei Margareta Nistor pentru tot efortul depus în anii ’80.
2) Il Buono, il brutto, il cattivo / Cel bun, cel rău, cel urît (Italia-Spania-RFG; regia: Sergio Leone). La Cinemax – joi, 2 august, ora 22. O capodoperă a genului (western-ul spaghetti) care nu mai are nevoie de prezentare, ci doar de fanii adevăraţi, care nu se sperie de a patra vizionare.
3) Manhattan (SUA, 1979; regia: Woody Allen). La TVR Cultural – sîmbătă, 4 august, ora 22,10. Issac (42 de ani) a iubeşte pe Tracy (17 ani) şi are sentimente destul de amestecate faţă de fosta soţie, Jill (Meryl Streep), care scrie o carte despre căsnicia lor perfect ratată, din moment ce acum Jill e lesbiană. Un Woody Allen clasic şi reconfortant ca un vin alb şi rece, de vară, pe care doar ţăranii l-ar strica îndoindu-l cu apă minerală.
