E 26 octombrie 1494. O toamnă blîndă pluteşte peste Codrii Cosminului. Graurii ciripesc, albinele zumzăie, căprioarele pasc, braconierii dorm, iar hoţii la drumul mare îşi văd liniştiţi de treabă. Dacă n-ar fi tropăitul şi praful ridicat de armata poloneză, ai zice că e o zi normală. Dar nu e o zi normală. Ioan Albert al Poloniei e aşa de sigur pe cavaleria sa prinsă în şuruburi, încît nu aruncă nici o privire către streaşina pădurii. Aici, sub ramurile stejarilor seculari, rezemaţi de bouri şi acoperiţi cu jderi, pîndesc răzeşii Măriei Sale Ştefan. Domnul e cocoţat într-un fag şi poartă pe cap o bufniţă. Le vorbeşte oştenilor în şoaptă, atît de încet încît nimănui nu-i sînt clare planurile de luptă.
Leşii îşi văd de drum şi luminează împrejurimile cu scînteierea armurilor lor. Sînt 60.000 în total, din care 10.000 sînt nobili acoperiţi cu tablă, pene de struţ şi glorie. Deodată, un chiot răzbate dinspre pădure. Una dintre iscoadele Moldovei a căzut, pesemne, din copac. Descoperit, Ştefan nu mai are încotro şi sună atacul. Un pîlc de moldoveni călare năvăleşte în coasta pedestrimii poloneze. Înainte ca ploaia de săgeţi să-i culce la pămînt, moldovenii se culcă ei pe grumazele cailor şi o apucă spre pădure. Leşii muşcă din momeală şi pornesc în galop pe urma lor.
Poate că sună banal, dar, ca de atîtea alte ori, totul se dovedeşte a fi o capcană. Invincibila cavalerie a lui Ioan Albert nimereşte între trunchiuri de copac anume tăiate ca s-o incomodeze la mişcări şi se împotmoleşte într-o mare de pari ascuţiţi. Fiii Vrîncioaiei ţîşnesc din boscheţi şi-i iau pe pani la ghioage, îi trîntesc de pe cai, îi dezbracă de armuri, îi buzunăresc şi, în final, îi lasă în plata istoriei. După ce floarea cavaleriei leşeşti a cunoscut umbra mormîntului pe acel imaş cu brusturi şi pitulici, Ştefan a încălecat pe-o şa şi a dat iama în grosul armatei, pe care a făcut-o praf şi pulbere. Aşa că azi nu se mai află nici o dovadă din lupta aceea.
