Mitul iradierii tovarășului Gheorghe Gheorghiu-Dej la Moscova a inspirat și alte biografii. La numai un an de la dispariția iubitului conducător, a venit rîndul generalului Leontin Sălăjan să moară subit, după o vizită în URSS.
Să nu-și închipuie cineva că pe Leontin Sălăjan îl chema chiar așa. Ce părinți unguri din localitatea Tásnadszántó, comitatul Szatmár, ar fi avut ideea nebună să-și boteze copilul cu acest nume de stație de metrou românesc? Așa că numele real al viitorului erou comunist a fost Leon Szilágyi.
În copilărie și adolescență, Leon nu s-a remarcat decît prin părăsirea prematură a școlii și ucenicia ca zilier. A încărcat și descărcat căruțe, a cosit, a adunat baloți, a păzit o moară și a purtat pe umeri tot felul de poveri. A lucrat pe brînci la originea lui sănătoasă pînă cînd, într-un sfîrșit, pe la 21 de ani, a fost luat în armată și învățat să se spele măcar o dată pe săptămînă. La eliberare, cînd tezaurul său de cunoștințe sporise simțitor cu cele cîteva comenzi militare simple și cu arta curățării cartofilor, Leon s-a angajat ucenic de lăcătuș la depoul CFR din Oradea. Aici a luat contact cu agenții Cominternului și s-a înrolat în marele război al clasei muncitoare împotriva exploatatorilor capitaliști.
În 1939 a intrat în PCdR și s-a devotat cauzei cu atîta fervoare încît, în 1944, cînd au venit rușii, el fusese deja repartizat în conducerea comitetului regional din Banat al partidului. În acest moment, Leon Szilágyi s-a dat de trei ori peste cap și a devenit Leontin Sălăjan, cu o biografie înfrumusețată, din care sărea în ochi, în lipsa altor calități, originea lui sănătoasă și cumplita exploatare a omului de către om la care fusese supus.
În 1948 a fost admis în Comitetul Central și apoi în Biroul Politic, iar în Marea Adunare Națională a fost membru neîntrerupt, pînă la moarte. Era însă nevoie și de o specializare executivă și s-a aluat decizia ca tovarășul Sălăjan să fie competent pe armată. Prin urmare, a fost avansat general-maior de la gradul de soldat și pus în funcția de șef al Marelui Stat Major și ministru adjunct la Apărare. Ca să nu fie discuții, a absolvit și un curs intensiv de cîteva zile la Academia Militară, unde și-a desăvîrșit cunoștințele dobîndite în vremea cînd mătura prin unitate și făcea de pază la porci.
Astfel îmbunătățit, în 1955, Leontin Sălăjan a fost instalat pe viață în poziția de ministru plin al Apărării. Spunem „pe viață“, fiindcă în 1966, cînd a murit, era tot acolo. Legenda spune că moartea i s-a tras, ca și lui Dej, tot de la discuțiile cu rușii. Ca și Dej, care – se zice – susținea în discuțiile cu tovarășii de la Moscova un plus de independență economică pentru România, Sălăjan ar fi cerut ceva mai multă autonomie pentru armata română. Există, de altfel, documente în care Sălăjan vorbește despre nevoia unei coordonări la nivelul Tratatului de la Varșovia în loc de o comandă unică. De aici e posibil ca Marelui Prieten de la Răsărit să-i fi sărit țandăra. Cert e că, după ce a servit din meniul sovietic oferit la Kremlin, Leontin s-a întors în țară cu un ulcer galopant și mortal. În cîteva zile a dat ortul popii și a fost înmormîntat ca un erou, cu pieptul acoperit de atîtea medalii încît lipsa lui totală de calități nu s-a putut vedea nici pînă azi.
Au fost ministri ai apararii in ultimi 30 de ani la fel de prosti ca L.S. nimic nou sub soare