Băi, vericilor, pățirăm ce pățirăm și tot peste dinamoviști dădurăm! Veni peste noi o știre din Ucraina, nu poate fi ignorată ușor: s-a retras Mircea Lucescu!!! Hmmm, n-aș prea-ș crede… Mircea Lucescu se va retrage din fotbal doar atunci cînd – așa cum umblă vorba – mai pleacă și omu’ în altă parte, de pe acest Pămînt. Indiferent de simpatii sau antipatii, Mircea Lucescu rămîne una dintre cele mai influente personalități ale fotbalului băștinaș. A marcat, ca jucător. Ca antrenor, a marcat și o întreagă epocă, în țară sau peste hotare. Mircea cel de 78 de ani, vrei, nu vrei, rămîne un domnitor ce nu poate fi ignorat din istoria ultimei jumătăți de secol. Ba chiar mai mult, că trecură 53 de ani, de la Mondialele din Mexico ’70…
Ca jucător, cu centrări de pe dreapta, Lucescu i-a pus în cap lui Dudu Georgescu o Gheată de Aur. 70 de selecții la Națională, 9 goluri, 361 de meciuri în Divizia A, 78 de goluri, cîștigător al Cupei României (1968) și campion național de cinci ori, cu Dinamo, de 23 de ori căpitan al echipei naționale – hai, că sună bine pentru fostul nr. 7! Dincolo de statistici, se arată și mai influentă, parcă, personalitatea antrenorului. O personalitate complexă și de succes european (îi mai lipsește doar trofeul Champions League).
Deoarece nu ne pricepem cu toții la tactică, fraților, nu mai insistăm în analiza concepțiilor de joc ale omului. Aici ar fi de subliniat doar cîteva ipostaze ale antrenorului care, acum, se retrage. Antrenor-jucător, antrenor-inventator, antrenor-recuperator, antrenor-navigator, antrenor-trădător. Atenție, urmează detalii șocante!
Mircea Lucescu a debutat ca antrenor-jucător la Corvinul Hunedoara. În scurt timp, a devenit antrenor-inventator. S-a bazat pe niște puștani din vremea aia (d’alde Rednic, Andone, Klein, Mateuț, Gabor & co) și a schimbat stilul unei echipe muncitorești, mai de ciomăgari… Dinamo ’90 rămîne tot un fel de invenție de-a lu’ Lucescu. Dacă generalii nu vindeau locul la bucată, prin intermediul regretatului Vasile Ianul, eheei, visăm, echipa aia avea față de finalistă a Cupei Campionilor, dacă nu chiar de cîștigătoare, la fel ca Steaua… La sfîrșitul secolului trecut, cineva (cine oare?) a reinventat Rapidul. După minute și mulți ani de întîrziere, Rapidul a fost repus pe șine: Cupa și Campionatul! Sînt niște realizări indiscutabile, la cluburile din țară. Nu mai comentăm ce a realizat Il Luce în străinătate, ca să nu ne iasă vorbe, că ne amestecăm în treburile interne ale altor campionate…
În calitate de antrenor-recuperator, Lucescu și-a dovedit adeseori priceperea. Pare-se că le are cu „munca de la om la om“. A știut să mai recupereze așa-numiții „jucători-problemă“. Ca simplu exemplu, poți afirma că, doar strunit de Mircea Lucescu, capriciosul armăsar Dănuț Lupu a jucat în cea mai bună variantă a lui. Pînă și Gică Hagi, oricît ar fi Rege, poate să facă o reverență: Lucescu l-a făcut căpitan la 19 ani, și tot Lucescu l-a convocat, să-i sprijine relansarea după niște episoade complicate – de la Real la Brescia, de la Barça la Galata.
Antrenor-navigator, Lucescu și-a dovedit abilitatea de a vîsli prin ape învolburate. A slalomat abil printre generali și activiști – în România de pînă-n 1989. Printre bașkani și oligarhi – pe urmă, în țări străine. Vorba aia: a dat cezarului ce-i al cezarului, și regelui-fotbal ce-i al lui. Pînă la urmă, chiar dacă a mai schimbat stăpînii, cei mai mulți fani i-au iertat păcatul de antrenor-trădător: de la Dinamo la Rapid, de la Galatasaray la Beșiktaș, de la Șahtior la Dinamo Kiev.
Mircea Lucescu rămîne o personalitate de antrenor și un antrenor de excepție: se pricepe la fotbal, la fotbaliști, la relațiile cu conducătorii și chiar la cele cu presa. Nu-l prea vezi stînd acasă, la pensie, ca chestor și antrenor în retragere. Hai, că-n curînd ne prindem cum schimbă tactica la pauză… Hai România!
Bine ca n-a antrenat si Steaua.
E de adus la Nationala si data pe mana lui toata sellectia