Titlul de mai sus îi aparține scriitorului turc Aziz Nesin. Cartea i-a fost tradusă în România acum 60 de ani. Aziz era un umorist de forță, cu o inteligență antropologică și psihologică remarcabilă. Obiceiurile și defectele turcești sunau atît de bine, atît de românește, că i-am purtat poveștile în cap ani de-a rîndul. Dar nu despre ele am de gînd să vorbesc, ci am să bat cîmpii pornind de la titlu. Azi, el sună ofensator: cum să aibă un bărbat (și turc, pe deasupra!) curajul și neobrăzarea să glumească pe tema asta? Manspaining, frate! Sau soro!
Totuși, să pornim la drum. Dacă nu ați observat, există de cîțiva ani o cruciadă împotriva misoginismului în „artă“. Împotriva inegalității de șanse și de gen. Împotriva acaparării de către puterea masculină a deciziilor în zonele de interes. Păi, să nu creadă careva că am de gînd să contest justețea cruciadei. E un lucru cunoscut că, în istoria universală, dar și în cea românească, femeile au jucat mai întotdeauna rolul Cenușăresei, doar că fără balul de la miezul nopții. Ce să mai vorbesc despre bătălia dintre Titu Maiorescu și Sofia Nădejde pe tărîmul inteligenței feminine? Mi se pare ridicol, măcar azi, să îți mai pui măcar o secundă problema handicapului mental care face din femei niște floricele parfumate și proaste, vîrîte sub nasul (să îi spunem „nasul“) bărbaților. Săracii, au fost duși de „nas“ ca niște copii! Dar nici faptul că trăiesc, văd, aud și simt diferit nu poate fi negat.
Așadar, mi s-a părut firesc ca istoria să fie luată la refec. Doar că firesc și nu altfel. Cum nu mă pricep suficient la celelalte arte, pot doar să spun că am avut, în cei 150 de ani de modernitate ai statului român, doar o mînă de femei artiste. În literatură, ca și în pictură, muzică, sculptură, patru-cinci, hai zece. Eu, care am ce am cu clopotul lui Gauss, știu că, dacă curba o cîrmește într-o parte sau alta, e ceva fals. Nu e lucru curat, e mîna omului. Sau nasul lui. Chiar dacă mă repet, denunțarea acestei realități era una normală. Dar ce să vezi? Cruciada pornită acum 15 ani a ajuns în impas. Mai ales în literatură, da-n literatură știu ceva, cît de cît. Între timp, cruciada a cam luat-o pe arătură. Ca o ciocănitoare care caută noduri în papură.
Poate ați văzut că nu am scos niciodată vreo vorbă despre premiul „Sofia Nădejde“, inventat în urmă cu cîțiva ani, împotriva monopolului instituit de Uniunea Scriitorilor. Era un soi arogant de monopol. Noi centrăm, noi dăm cu capul, noi încasăm premiul. Noi și ai noștri. Iar dacă pică și o femeie pe-acolo, să fie primită, să nu se zică. La început, am crezut că va fi un premiu pentru toți autorii, indiferent de gen, dar care scriu pe teme feminine. Ar fi fost un premiu tematic, ceea ce e OK. Numai că nu a fost așa. A fost un premiu „de gen“. Și nu numai atît, dar neapărat unul care să scoată la iveală exploatarea femeilor de către om. Adică s-a răspuns la un abuz cu o discriminare. Iar discriminarea asta presupunea, o să rîdeți, chiar faptul (inacceptabil după mine) că e un campionat separat, cu reguli separate și cu o inegalitate valorică presupusă, dar temeinică. Nu mai spun că, taman în ultimii ani, cîteva grupuri și grupulețe ultra au declarat război tuturor bărbaților (patriarhi, albi, abuzatori, misogini, mitocani etc.). Totul era pus în scenă ca să arate în ce societate injustă trăim, cum civilizația opresează în cel mai înalt grad.
Așa o fi? Nu știu cum stau lucrurile în cinematografie, arte plastice, muzică. Dar azi, în literatură, dacă cineva cere egalitate de șanse și de gen, ar trebui să ceară musai sporirea numărului de bărbați. Pentru că, cel puțin în ultimii doi-trei ani, femeile au luat fața. Știu că astea-s vorbe, dar mai știu că vorbele trebuie susținute de fapte. Iată faptele: în 2023, la secțiunea debuturi a editurilor, avem cîteva nume: Sabina Yamamoto, Anca Chimoiu, Emilia Faur, Alex Olteanu, Dorica Boltașu, Cristina Chira, Adriana Jderu, Mihaela Buruiană, Bogdan Perțache, Gabriel Macsim, Laura Frunză, Doina Decse-Borgovan, Oana Paler. 10 la 3. Unde e paritatea, mă rog? Să batem cu pumnul în masă: „Tăiați, tovarăși, măcar trei femei și să-i punem în loc pe bieții bărbați!“. Sau restabilirea egalității de gen implică dispariția gen(i)ului masculin? Dar hai să vedem cum stăm cu premiile: Emilia Faur, Sabina Yamamoto, Adriana Jderu, Gabriela Adameșteanu, Ioana Pârvulescu, de o parte, și Alex Olteanu și Andrei Manolescu, pe cealaltă. Băi, mă leși? Ce caută doi bărbați printre noi? Sînt cumva pe cale de dispariție? Huo!
Iar dacă ne uităm la aparițiile editoriale, 2023 consfințește supremația scriitoarelor. Dar jelania generală continuă, de parcă ar veni călare pe fantoma trecutului, cu șpirikismus. Ca să fie și mai clar că realitatea se adapă din ciutura spartă a trecutului, chiar și traducerile din autoare de peste tot sînt majoritare. Din fericire, cititorii nu își pun probleme de gen, ci de valoare. Și atunci? De unde vin această supărare încrîncenată, declarațiile incendiare, acuzele de discriminare?
Într-un fel, agitația asta pe „literatura feminină“ seamănă cu demonstrațiile anticomuniste din ianuarie 1990. Comunismul căzuse de-și rupsese noada și mulți băieți și fete au rămas fără obiectul muncii. Să te ții coloane și marșuri și „Jos comunismul!“, de se zguduiau străzile. Și ce să vezi? Blestematul de comunism își dormea somnul de veci și nu mai catadicsea să mai moară odată.
1.375 de vizualizări
