Povestea pe care v-o spun azi, dragii moșului, e veche, hăt, din zorii civilizației – dar nici n-o să se încheie vreodată. Cîtă vreme va exista artă făcută de oameni, și nu de zei ori IA, se vor găsi întotdeauna inși supărați, jigniți și revoltați, în numele principiilor, religiei și/sau al piticilor de pe creier. Ei vor insista, cu mult parapon, dar și cu o seriozitate funebră, pentru interzicerea, arderea, distrugerea monstrului imoral și, dacă măsurile nu se dovedesc suficient de dure, pentru condamnarea pe viață a autorului. Acești paznici ai moralității par să nu doarmă niciodată. Și, din cauza nesomnului, văd peste tot numai cuie. Ai zice că sînt ciocane, nu oameni. Poate că așa e.
Iată că din nou s-a iscat vînzoleală pe la noi, în două cauze diferite, dar cu același numitor comun: cineva e jignit și acel cineva e musai să interzică. Mai întîi a fost Proorocul Ilie, de la Teatrul Național, denunțat de BOR și gașca, cu următorul motiv: „utilizare defăimătoare a simbolurilor religioase“. Apoi, la nici o săptămînă distanță, expoziția cu svastici, a lui Tara von Neudorf, aka Sorin Tara. Iar vînzoleală, iar antisemitism pe pîine, iar „Jos fascistul!“.
Nu am pretenția să mă pricep, să explic savant, să limb plimba-n gură încît să ajung la concluzii paradoxale. Sînt de părere că oricine are dreptul să se exprime, că atacurile ideologice de la stînga și de la dreapta sînt doar piedici în calea uitării. Foarte rar, da’ ce zic eu, extrem de rar mi-aș permite să pun batista pe țambalul artistic. Și numai cînd umanitatea ar fi înjosită direct și fizic (ceea ce îmi pare deja de domeniul fantasticului).
În apărarea spectacolului de teatru aș zice doar că e a treia reprezentație – și prima care provoacă scandal, deși a mai fost pusă în scenă atît în România, cît și în Polonia. Iar subiectul e existența unei secte reale, de la mijlocul secolului trecut. O sectă a minunilor claie peste grămadă. Iar Tara von Neudorf, se știe, e dus cu capul. Cum zice un critic, talentele (geniile, zice el, dar nu aș merge într-atît de departe) sînt marginale. Se prea poate ca Sorin Tara să vrea să șocheze, să provoace scandal (ergo atenție generalizată), dar se prea poate ca doar atîta să știe. Nu știu, nu mă bag, nu îmi place. Atît. Nu mă simt nici satisfăcut de caracterul „antireligios“ al piesei, nici jignit de „antisemitismul“ presupus al expoziției. Cred că orice cenzură, orice intersectare a ideologiei cu arta e sfîrșitul ei și al libertății/creativității.
Dar am dreptul să spun simplu și fără mofturi dacă ceva nu-mi place, fără să-mi privesc cu încîntare propriul buric. Și, în general, nu prea îmi place cam 80% din ce văd, citesc sau ascult. Cred că plouă cu nechemați în libertate, așa cum ploua cu nechemați și în comunism. Unde e lac, hop și broaștele. Iar libertatea de expresie e cel mai bun garant pentru spectatorul sau cititorul care evaluează cu puterile lui neajutate tot ce-i atrage atenția. Există lucrări simple, fără pretenții, care mă emoționează profund. Și instalații complicate pe care le uit în clipa următoare. Dacă mai văd transmisie video în direct la teatru, borăsc și fug. Dacă mai citesc poezii și proze în care primul lucru pe care îl aflu e părerea autorului despre lume, viață și cititor, închid cartea și șterg existența insului. Dacă mai văd un monument sablat, îmi iau un spray și îl mîzgălesc. M-am săturat de „idei“ în artă, de „concepte“, de „teorii“. La teorie toți sîntem tari, fie artiști, fie critici. Dar la partea concretă e nițeluș mai greu. De aia, dacă întrebi pe cineva ce spectacol bun a văzut acum 5-10 ani, ce carte l-a trezit din morți înainte de pandemie, ce muzică din vremea lui Băsescu i-a rămas în memorie, ai să vezi că omul cade pe gînduri. S-au șters din memorie, odată cu laudele sau acuzele. Ăsta e visul de aur al mediocrității, „arta de consum“, care poate fi produsă nelimitat și care nu cere afecțiune. Întotdeauna se va găsi cîte un deștept să explice ce a vrut autorul să spună.
Nu contează dacă eu „greșesc“. E părerea mea și nu o impun nimănui. Nu există bucurii și plăceri transmisibile și, tocmai pentru că avem o singură viață, nu ar trebui s-o trăim pe a altora, mai ales dacă aia e un fals al unor prețioase ridicole.
Ceea ce mă interesează în cele două cazuri e dacă spectacolul sau expoziția au plăcut cuiva. Dacă a stat cineva cu sufletul la gură la teatru sau dacă altcineva s-a oprit măcar un minut asupra unei lucrări, a plecat și a revenit. Dacă nu a revenit, dacă nu a aplaudat, verdictul a fost dat. Și nu e unul bun. Dimpotrivă. E semnul că uitarea va veni, indiferent cîți cărbuni ar băga ideologii în fundul artiștilor respectivi.
Piero Manzoni realiza acu’ 60 de ani lucrarea „Merda d’artista“ („Căcat de artist“). Era exact ce spunea titlul. Nu o sculptură în sensul tradițional, ci un „gest conceptual“. Și-a conservat propriul căcat în 90 de conserve metalice, fiecare etichetată cu textul „Merda d’artista, contenuto netto gr. 30, conservata al naturale“. Cică a fost o critică la adresa pieței de artă și a valorii atribuite operei artistice în funcție de numele artistului. Asta nu a împiedicat admiratorii să achiziționeze una dintre conserve la drăguțul preț de 125.000 de euro.
Orice pasăre pe limba ei piere, dar mie mi-ar plăcea ca prima să fie cea cu limba otrăvită.
1.736 de vizualizări
Ingenioasa faza cu parerea mea n-o impun nimanui. Sigur ca daca dvs ,,gresiti” conteaza, chiar daca vreti sa transmiteti contrariul. Pentru dvs. ar putea sa nu conteze, cu toate ca daca n-ar conta n-ati mai face demersurile necesare pentru a va aparea gandurile in ,,fituica”. Apoi, daca ,,aparatorii artei’’ considera ca ,,piesa de teatru” nu aduce atingere unor principii crestine, ar trebui totusi sa inteleaga ca ceilalti de o alta parere ,,ar trebui inca tolerati”, avand in vedere ca se spune ca mai convietuim in democratie. ,,Arta” impusa a dus la ridiculizarea celor care s-au exprimat negativ asupra ei fiind catalogati la gramada ,,ortodocsi sectanti” (nici macar ,,crestini sectanti). Sigur ca n-a fost vorba de ,,sariti e interzisa arta” care la momnentul potrivit a fost pusa-n scena de un ,,talentat regizor maghiar” (ar fi avut ,,un mai mare impact” daca era regizata piesa de un roman, cu o gandire gen bendeac). Avand in vedere popularizarea piesei cat si a faptului ca suntem recunoscuti cand vine vorba de toleranta (pe 29 si 30 mai e sold out) , am putea sa propunem vecinilor din Ungaria, Serbia, Bulgaria (si nu numai) s-o vizioneze si ei, s-apoi s-o facem cunoscuta la nivel mondial. Legat de ,,arta la cutie’’, ati fi surprins sa aflati cat valoreaza astazi.