Caută în Cațavencii.ro

Te interesează un subiect anume? Scrie termenul căutat şi apasă Enter.

[Închide sau apasă ESC]

De două mii de ani – episodul  1 –

Zoom De două mii de ani – episodul  1 –

Camerrá era un tânăr nubian, în vârstă de 19-20 de ani. Cu cinci ani în urmă, pe când se afla la Roma, centurionul Iulius Quintus Auer îl văzuse în preajma Circus Maximus, încercând să convingă pe unul dintre organizatorii de lupte că ar fi un bun gladiator. Iulius Quintus Auer se oprise, curios, ca să urmărească întâmplarea.

Camerrá, deșirat și vizibil flămând, amețise atunci când fusese nevoit să ridice de pe jos o sabie de luptă. Iar când se trezise în brațe cu ditamai scutul, leșinase de-a dreptul. Centurionul, amuzat, dar și înduioșat, îl luase pe puști sub aripa lui. Îl hrănise bine, timp de o săptămână, cât mai avea treabă în Roma, iar la plecare îi propusese să-l însoțească. Cum Camerrá era liber, acceptase. Mai rău decât vagabondând rupt de foame prin Roma nu putea să-i fie.

Și nu-i fusese. Iulius Quintus Auer se dovedise un protector bun, iar el ducea, acum, o viață lipsită de griji.

Când, după luni parcurse pe drum, cei doi ajunseseră la Troesmis, centurionul aranjase în așa fel încât Camerrá să fie înrolat ca mulio. Dar nu îngrijise prea multă vreme măgarii legiunii. Într-o seară, în jurul focului, Camerrá le povestea camarazilor câteva dintre întâmplările zilei. Centurionul, care asculta din umbră, realiză că protejatul lui nu doar că are o memorie fantastică, dar poate descrie oameni, locuri, întâmplări, haine, fețe, culori, coafuri cu o precizie uluitoare și cu detalii surprinzătoare. Camerrá putea să descrie un om de la cele mai mărunte trăsături până la pliurile cele mai însemnate ale veșmintelor, adăugând culori și chiar mirosuri. Dacă-l întâlneai ulterior pe cel descris de nubian, îl recunoșteai imediat, chiar dacă nu-l mai văzusei niciodată în carne și oase.

Așa se face că, după acea noapte, la nici două luni de când fusese înrolat ca mulio, Camerrá devenise explorátor. Acum, era cel mai bun explorátor al Legiunii a V-a Macedonica.

În acea noapte, întreaga legiune se afla în stare de alertă, iar responsabil pentru asta era chiar Camerrá. În timp ce stătea de veghe în turnul sudic al Troesmis-ului, Camerrá observase o activitate suspectă în afara zidului de apărare și dăduse alarma, iar acum aștepta să intre la comandant, pentru a-i povesti ceea ce văzuse.

– Camerrá, poți să intri! Comandantul te poate primi.

Iar Camerrá intră. Comandantul Legiunii a V-a Macedonica era întors cu spatele la intrare, turnându-și o cupă cu vin. Era acel vin rubiniu, greu și-n același timp delicat, pe care podgoreanul ce aproviziona legiunea îl botezase Renatus. În timp ce comandantul își savura vinul, Camerrá strângea în pumni coiful, întorcându-l pe toate fețele. Nu avea emoții, nu se temea de comandant, dar văzuse gestul la unul dintre fierari și îi plăcuse, iar de atunci nu se mai putea dezbăra de el.

– Camerrá!

– Da, comandante!

– Spune-mi, tinere, ce ai văzut.

– Comandante, acum o clepsidră și un sfert, dar exact acum o clepsidră și un sfert, în timp ce eram de veghe în turnul dinspre sud, doi daci, cărând ceva greu în spate, au sărit zidul și au fugit înspre așezarea lor din pădure.

– Doi daci? De unde știi că erau daci?

– Arătau ca niște daci, erau îmbrăcați ca niște daci și miroseau ca niște daci. Deci cred – de fapt, sunt sigur – că erau daci.

– I-ai putea recunoaște, Camerrá?

– Comandante, i-ați putea recunoaște chiar domnia-voastră, când vor fi prinși.

– Cum așa?

– Păi, unul era tarabostele…

– Bețivul?

– Chiar el, comandante.

– Și celălalt?

– Celălalt era fii-su ăl mare.

– Care, grasul?

– Exact, comandante.

– Camerrá, ai spus că duceau ceva greu în spate. Dacă ai putut să le simți mirosul, înseamnă oare și că ai văzut ce cărau?

– Da, comandante, am văzut.

– Și ce cărau, pentru numele lui Jupiter? De ce mă fierbi?

– Comandante, urma să vă spun.

– Spune, atunci.

– Comandante, cei doi daci cărau niște tabulae.

– Niște ce?

– Niște tabulae. 12 tabulae, mai exact. 12 tabulae de bronz, ca să fiu cât se poate de precis.

– 12 tabulae de bronz? Ești sigur?

– Absolut sigur, comandante.

– N-are cum, spuse comandantul, îndreptându-se spre lada mare de lemn de lângă masa de lucru.Ridică grăbit capacul lăzii și se uită stupefiat înăuntru.

– Are cum. Nu-mi vine să cred. Camerrá, îți mulțumesc, poți să pleci. Aaa, te rog, anunță-i pe cei din Statul meu Major că îi aștept aici imediat. Mulțumesc din nou, Camerrá.

Camerrá îi anunță petoți din Statul Major al legiunii că sunt așteptați la comandant și vru să se ducă la culcare. Dar curiozitatea sa nativă învinse și rămase prin apropiere, poate afla ceva.

Și află. Comandantul era dezlănțuit. Nici măcar nu trebuia să tragi cu urechea pentru a auzi ce urlă.

– Nu se mai poate! Chiar nu se mai poate. Acești barbari au întrecut orice măsură. Ne fură vinul, înțeleg. Ne fură proviziile de hrană, pot să înțeleg. Ne fură echipamentul, iar înțeleg. Pot să înțeleg chiar și atunci când ne fură caii și carele, deși nu înțeleg cum reușesc să o facă. Dar să fure de aici, de lângă masa mea, tabulae-le cu legile municipale? Asta este mult prea de tot. Vreau să strângeți tabăra și să-i anunțați pe toți. În cel mult două zile părăsim acest loc uitat de zei și ne întoarcem la Roma. Vreau ca în două zile să nu mai existe picior de roman în Troesmis! Auzi tu, să-mi fure de sub nas tabulae-le cu legile municipale.

*

Rolouzis, tarabostele bețiv, și Tarbus, fiul său cel gras, își trăgeau sufletul în jurul unui foc la care se perpelea un iepure.

– Tată, ce facem noi cu tăblițele astea? Că nu știm să citim.

– Păi, nu le-am luat ca să întemeiem o bibliotecă, fiule. Facem brățări de aur din ele.

– Brățări de aur?

– Brățăride aur, dacice. Se caută foarte tare și se vând pe bani buni, am un client la Sarmizegetusa care plătește bine.

– Tată, dar cum să facem brățări de aur, chiar și dacice, din tăblițele astea? Că astea-s de bronz.

– Tarbus, brățări de aur chiar din aur poate să facă orice prost. Iar noi nu suntem proști, fiule. Și acum gata, hai să mâncăm, mai spuse Rolouzis, autoritar, fără să știe că aceste cuvinte însemnau, de fapt, începutul retragerii aureliene.




Citeşte mai multe despre:

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.

Editoriale