De două mii de ani   – episodul 27 –

Femeile povesteau, Rescuturme gemea, cu oasele frânte, Sarmisa încerca din răsputeri să-și ajungă tatăl la cantitățile de vin băute, iar Drigisa o resuscita din patru în patru ore, băgând-o cu capul în butoiul cu varză murată. În tavernă, Rolouzis dormea la loc de cinste, pe cea mai mare masă, așa cum i se cuvine unui taraboste, în timp ce ceilalți membri ai tribului dormeau care pe unde îi luase flama. Era o noapte destul de liniștită în Troesmis, cerul era senin, iar luna lumina puternic. La asta se gândea Moskon, singurul care nu se lăsase cuprins de emoții și, văzând că nu e nimeni pe ziduri, se dusese singur ca să facă de gardă.În timp ce mezinul tarabostelui patrula pe zidul cetății, încercând să vadă dacă nu cumva se apropie vreun dușman, în spatele său se auzi un foșnet ușor, ca niște aripi de albatros timid. Moskon încercă să se întoarcă, pentru a vedea de unde vine un posibil pericol, dar simți o mână pe gură și auzi vocea lui Daizus:
– Frate, taci și ascultă-mă, fără să te zbați.
– Mmm.
– Așa. Moskon, te rog să mă însoțești. Avem un drum foarte important de făcut.
– Mmm, mm, mmmmm!
– Nu-ți face griji, nu atacă nimeni cetatea.
– Mm? Mmmm, m mmm mm mmm!
– Știu eu, ai încredere în mine. Haide, o să-mi iau mâna de la gura ta, dar te rog să nu mai scoți nici un sunet până când nu ne îndepărtăm de zidurile cetății. Nu, nu întreba nimic. Am luat eu tot ce ne trebuie pentru drum, tu doar trebuie să iei sacul acesta mai mic, iar pe celălalt îl duc eu.
Deși îi venea greu, Moskon avea foarte mare încredere în fratele lui, așa că îi urmă indicațiile fără să crâcnească. Dacă ar fi fost Tarbus, nu s-ar fi supus. Dar nu era Tarbus, cel mai gras dintre daco-geți. Era Daizus, daco-getul cu cele mai multe școli pe care îl cunoștea Moskon. Ajunseră la o distanță sigură de zidurile cetății când mezinul îndrăzni să deschidă gura:
– Frate, mergem departe?
– Ai obosit, Moskon?
– Nu, nu, dar sunt curios.
– E dreptul tău, spuse Daizus și se adânci din nou în tăcere, mergând apăsat, cu pași mari.
Moskon respectă tăcerea fratelui său mai mare, o vreme, dar nu se mai putu abține mult.
– Totuși, frate, unde mergem?
– Ai să vezi.
– Dacă nu era luna asta, nu vedeam eu mare lucru.
– Ei bine, bucură-te de lună.
– Bine, frate…
Adevărul e că nu merseră prea mult. Soarele începea să răsară când cei doi frați intrară într-o poieniță din mijlocul pădurii. Daizus își aruncă sacul în iarbă și îi făcu semn lui Moskon să facă același lucru.
– Am ajuns, frate. Odihnește-te puțin.
În timp ce Moskon se așeza pe sac, să-și tragă sufletul, Daizus fluieră lung de trei ori, scurt o dată, lung de patru ori și foarte scurt de alte cinci ori, după care așteptă. Nu fu nevoit să aștepte mult, căci din și de după copacii din jurul poieniței începură să apară o sumedenie de bărbați tineri. Moskon numără cam trei sute, trei sute cincizeci. Toți veneau direct spre Daizus, îl îmbrățișau și se așezau liniștiți într-o parte, de parcă și-ar fi cunoscut fiecare locul, din timp.
– Daizus…
– Da, Moskon?
– Cine sunt bărbații aceștia?
– Sunt prietenii mei, Moskon. Sunt cei mai buni fii ai daco-geților. Toți au plecat de mici la Roma, ca mine, toți au învățat la cele mai bune școli ale romanilor și, acum, s-au întors, așa cum m-am întors și eu, ca să facem ceva ce va rămâne în istoria acestui popor.
– Ce să faceți, Daizus?
– Să facem, Moskon, căci și tu vei fi parte.
– Ce să facem, frate?
– Vom construi un tunel pe sub munți, Moskon. Mai multe tuneluri. O rețea de tuneluri pe sub munții Daciei, începând de aici și până la Sarmizegetusa.
– Și de ce vom face noi tuneluri, Daizus?
– Ca să conducem lumea, frate. Ca să conducem lumea!
– Din tuneluri?
– N-ai tu treabă.