Romanii plecaseră deja de trei luni, iar tribul lui Rolouzis se instalase în Toesmis. Fusese o decizie grea, pentru care, în cele din urmă, votaseră. Rolouzis ar fi vrut să rămână în pădure, unde erau mai feriți, pe unde nu treceau atâția negustori și, din când în când, soldați. Dar Tarbus, care era șeful aprovizionării, i se opusese tatălui său. Fiind supraponderal, Tarbus considera că drumurile foarte dese până la Troesmis nu erau eficiente. În loc să tot meargă el și echipa lui după mâncare și băutură la fiecare trei-patru zile, nu mai bine se mutau toți la Troesmis, lângă cămări și pivnițe? Romanii nu lăsaseră nici măcar un singur car, un singur animal de povară. Nici măcar un măgăruș nu lăsaseră, nesimțiții. Iar tot ce aduceau în mica lor așezare trebuiau să aducă în cârcă.
În cele din urmă, după zile de discuții aprinse, Rolouzis supusese votului mutarea în Troesmis. Vot secret, câștigat de tabăra lui Tarbus. De fapt, singurul care votase pentru rămânerea în bordeiele din mijlocul pădurii fusese Rolouzis. Nici măcar Rescuturme, preotul, nu fusese alături de taraboste.
Înfrânt democratic, Rolouzis încărcase tabulae-le de plumb șterpelite de la romani în cârca fiilor săi, își luase sabia, cuțitul, scutul și sulița, mai luase un burduf de vin pe jumătate gol și îi urmase pe ceilalți pe drumul spre Troesmis, nu înainte de a incendia bordeiele, ca să nu se adăpostească pe acolo cine știe ce populații nomade. Asta le-ar mai fi lipsit: niște nomazi, puturoși și hoți, la douăzile de mers de noua lor tabără de la Troesmis…
Drumul lor, însă, durase mai mult de două zile. Pentru că tribul se tot oprea pe parcurs, ca să sărbătorească mutarea într-o nouă așezare. După zece zile, așadar, ajunseseră în Troesmis și constatară că nimeni nu mai trecuse pe acolo, cu excepția lor, după plecarea romanilor. Așezarea nu părea, însă, părăsită. Rolouzis avea impresia că romanii tocmai plecaseră. Părea că ieșiseră puțin, pentru vreo ceremonie colectivă, și că urmau să se întoarcă în curând.
Pentru a preîntâmpina o astfel de revenire nedorită, Rolouzis postase străji și stabilise un program strict de patrulare. În restul timpului, când nu patrulau sau nu stăteau de strajă, dacii lui Rolouzis se odihneau, mâncau și beau, fără să-și facă vreo grijă.
Doar Rolouzis muncea. Se închisese în atelierul meșterului fierar al așezării și lucra la transformarea tabulae-lor de plumb cu legile municipale ale Troesmisului în brățări de aur dacice. Nimeni nu avea voie să intre în atelier, în afara șefului de trib, iar acesta muncea destul de susținut pentru a-și termina lucrarea. Uneori, noaptea, când ceilalți din trib chefuiau, din atelierul de fierărie se vedeau flăcările cuptorului și se auzeau zgomotele înfundate ale unui ciocan care lovea în tabulae-le de plumb, în încercarea de a le face cât mai subțiri și cât mai maleabile.
Într-o astfel de noapte, în care se concentra asupra transformării plumbului în aur, Rolouzis auzi niște bătăi timide în ușa atelierului. Se îndreptă, tiptil, spre ușă și se uită printre crăpăturile acesteia, încercând să vadă cine bate. Era, însă, prea întuneric, așa că trebui să inițieze un dialog.
– Cine e acolo?
– Eu, Rescuturme.
– Tu, Rescuturme?
– Da, eu.
– Și nu știi să citești?
– Ce să citesc?
– Ce scrie pe ușă.
– Cine a scris pe ușă?
– Eu.
– Dar tu știi să scrii?
– Nu.
– Și atunci?
– Am desenat.
– Ce ai desenat?
– Am desenat intrarea interzisă și bătutul în ușă interzis.
– Cu ce ai desenat?
– Cu cărbune.
– Pe ușa asta neagră?
– Da.
– Păi, de aia nu se vede. Hai, prietene, lasă-mă să intru. Vreau să vorbim ceva foarte important.
Resemnat și, în același timp, curios, Rolouzis îl lăsă pe preot să intre.
– Ia spune, Rescuturme, ce este? De ce mă deranjezi? Nu știi că am treabă?
– Vaai, Rolouzis, dar ce frumos te-ai aranjat aici! Îmi place cum ai agățat burdufurile astea pe perete. Și statuetele astea de pe raft. Ce frumoase sunt! Ce reprezintă?
– Un bătrân care pescuiește și o balerină.
– O ce?
– O balerină.
– Aaaa… Tu le-ai făcut?
– Eu. Mă plictiseam.
– Îmi plac, Rolouzis. Sunt foarte expresive. Nu mi le dai mie?
– Nu. Dar, dacă vrei, îți fac și ție. Dar, spune-mi, ce este atât de important? Ce vrei să vorbim?
– Aaaa, da. Uite, Rolouzis, ce aș vrea să te rog. Îmi dai voie să ocup eu un templu?
– Un templu? Dar poți să le ocupi pe toate, dragul meu.
– Deocamdată mie îmi trebuie doar unul.
– Bine. Care-ți place?
– Templul lui Apollo.
– S-a făcut. Ia-l tu. Dar, dacă pot să te întreb, ce vrei să faci cu el?
– Rolouzis, uite, aș vrea să trecem la un zeu nou. Să schimbăm religia.
– Da? De ce?
– Păi, cum să-ți spun, dar de când Deceneu, marele preot din trecut, a interzis viile, oamenii noștri nu prea mai vor să audă de el. Bun, acum avem vin, avem din nou vii, că le-au reintrodus romanii, dar toată lumea se gândește că oricând poate Zamolxe să trimită pe altcineva care să interzică iar viile.
– Ce? Se interzic iar viile? Știi ceva? Ți-a vorbit zeul?
– Nu, nu, Rolouzis, stai liniștit. Nu interzice nimeni viile. Eu îți vorbesc despre temerile oamenilor.
– Păi da, au dreptate să se teamă. Am auzit de la bătrâni, care auziseră la rândul lor de la bătrâni, că a fost nașpa rău câtă vreme viile și vinul erau interzise. Cică s-au băut niște scârboșenii… Unii au și orbit, atunci.
– Ei, chestia e că religia asta a noastră nu prea mai este atractivă. Nu mai vrea nimeni să se arunce în sulițe ca să comunicăm cu Zamolxe, nu mai vin la ritualuri, e foarte greu.
– Rescuturme, cum zici tu. Dacă zici să schimbăm zeul, religia, eu sunt de acord. Sunt de părere că religia trebuie separată de stat. Eu reprezint statul, tu reprezinți religia, e foarte OK să decizi tu ce faci pe tarlaua ta, eu pe a mea. Deci ia templul lui Apollo și fă ce vrei. Chiar, ce vrei să faci? Luăm niște zei de la romani?
– Nu.
– De la greci?
– Nici.
– Da’ de unde?
– Uite, am auzit că acum mulți, mulți ani,pe lângă cetatea Tomis s-a așezat un evreu. Unul, Andrei.
– Așa…
– Rolouzis, am auzit numai de bine despre religia lui. E foarte mișto. Ăsta, Andrei, care trăia într-o peșteră, a învățat direct de la fiul zeului, Iisus Hristos.
– Tare. Și cum îl cheamă pe zeu?
– Yahve. Da’ noi n-o să ne închinăm direct la zeu.
– Nu?
– Nu chiar. O să ne închinăm mai mult la fii-su.
– Rescuturme, dar acesta nu este nepotism?
– Nu, nu e. Dar, ca să nu se supere bătrânul, Yahve, din când în când spunem: „În numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh“.
– Sfântul Duh cine e?
– Nu știu, dar așa se spune, asta e formula magică.
– Bine, Rescuturme. Cum zici tu. Mai e ceva sau pot să mă întorc la ale mele?
– Ar mai fi.
– Ce?
– Etnogeneza.
– Ce?
– Trebuie să începem etnogeneza, Rolouzis, altfel rămânem în urmă. Alții au început etnogeneza de foarte multă vreme. Vrei să fim ultimii?
– Nu, dar nu știu ce înseamnă asta.
– E complicat.
– Atunci îmi explici altă dată. Auzi, Yahve ăsta ne dă voie să bem?
– Ne dă.
– Da’ fii-su, Iisus?
– Oho-ho. Iisus chiar dădea de băut învățăceilor lui. Le dădea vin și le spunea să bea, că e sângele lui.
– Ce bagabont… Păi, Rescuturme, hai să ne umplem de sânge!
