Tiatitis, Dourpokis, Komozoi, Thiamarkos, Vezina și Comosicus stăteau posomorâți, cu fețe-ntunecate, pe băncile de lemn ale tavernei mohorâte, unde ziua pătrundea printre ferestrele murdare. Norocul lor că în Troesmis, pe lângă taverna cea mare și luminoasă, în care își făceau veacul daco-geții, mai exista și taverna asta mohorâtă, mult mai mică, în care nu mai intrase nimeni de la plecarea precipitată a romanilor. De aici și murdăria ferestrelor. Nu că ferestrele tavernei mari erau curate. cine să le curețe? Daco-geții? Păi ce, ei erau sclavi, ca să curețe ferestrele tavernelor? Nu, nu erau sclavi, erau oameni liberi, așadar nu puteau să curețe ferestre, nu puteau coborî într-atât. Dacă aveau nevoie de lumină, dacă li se părea că o fereastră este prea murdară pentru a mai lăsa lumina soarelui să treacă, atunci, pur și simplu, o spărgeau. Eventual, dacă erau în toane bune, o înlocuiau cu o fereastră curată, din magazia cetății. Dar numai dacă erau în toane bune.
– Comosicus, te rog, du-te tu și vezi unde sunt Cothelas și Dadazi și adu-i încoace, spuse Tiatitis.
– Păi, cred că sunt în continuare pe zid, se uită la curcubeu. Vrei să-i întrerup?
– Întrerupe-i, că nu mai e nici un curcubeu, de multă vreme. Spune-le că trebuie neapărat să vină, să discutăm.
– Să le spun și că…
– Nu, nu. Spune-le doar că trebuie să discutăm. Trebuie să avem grijă cu Dadazi. Știm toți cât de sensibil este. Trebuie să-i dăm veștile proaste cu grijă, mai pe ocolite…
– Bine, Tiatitis, cum spui tu.
Într-adevăr, Dadazi și Cothelas nu mai priveau curcubeul, care dispăruse de pe cer. Stăteau pur și simplu pe zidul Troesmisului și vorbeau despre modul în care urmau să-și petreacă luna de miere.
– Dadazi, ce spui dacă am merge la Orgame?
– Orgame sau Argamum?
– Nu contează, putem să-i spunem cum vrem.
– Mie-mi place Orgame.
– Bine, cum îți place ție. Deci ce zici? Mergem în luna de miere la Orgame?
– Nu știu ce să spun, Cothelas. Mi se pare că n-avem ce face o lună la Orgame. E cam mică, mi-e că o să ne plictisim.
– Eu nu m-aș plictisi nicăieri alături de tine, Dadazi…
– Ei, știu, dar gândește-te și tu. Acolo sunt mai mulți greci decât romani, daco-geți de-ai noștri nu-s deloc… În plus, distanța dintre case e foarte mică. Eu m-aș mai strecura, dar tu, Cothelas? Dacă rămâi înțepenit între casele grecilor?
– Ai și tu dreptate. Și atunci, unde să mergem?
– N-ai vrea să mergem la Halmyris?
– La Halmyris, Dadazi? În vicus nautorum? Iar ai fantezii cu vâslașii de pe galere?
– Nu, Cothelas, știi bine că, de când te-am cunoscut, nu mai am nici o fantezie. Dar mă gândeam că într-o așezare de marinari ar fi amuzant, dar și util. Îi știi cum sunt: navighează cu lunile prin toată lumea, poposesc în multe cetăți și aduc mereu cu ei mărfuri nemaivăzute, care nu se găsesc pe la noi. N-ai vrea să ne cumpărăm îmbrăcăminte din aia frumoasă, albastră? Sau un mecanism din acela pe în care pui un opaiț aprins și vezi pe perete imagini care se mișcă?
– Aaa, da, un mecanism din acela ar fi foarte bun. Am putea să-l aducem acasă și să organizăm spectacole la noi, să luăm bani de la ceilalți ca să se uite la imaginile în mișcare de pe perete…
– Așa mă gândeam și eu, Cothelas. Am putea strânge ceva bani din asta.
– Da, da, Dadazi, este o idee bună. Să mergem la Halmyris. Dar unde o să stăm?
– Am auzit că e un om din Macedonia care și-a deschis un han pe malul Danubiului. A obținut fonduri romane și a făcut cel mai frumos han, cu bazine în care să te bălăcești, cu săli de mese, cu bărci care te plimbă pe fluviu, cu tot ce vrei, Cothelas.
– Îmi place. Cum se cheamă hanul, Dadazi?
– Cred că Hospitium Ignavae.
– Hanul Leneșului?
– Ei, nu știu dacă al leneșului, dar sigur e ceva cu lene. Sigur-sigur.
– Hai, băieți, scuzați-mă că vă întrerup, dar nu vreți să veniți la reuniune?
– Ce? Ce reuniune? Cine e?
– Sunt eu, Comosicus. Aici, jos, lângă zid. Vă roagă Tiatitis să veniți în taverna aia scundă și mohorâtă, că avem o reuniune.
– Acum?
– Acum, dacă se poate.
– Se poate, spuseră deodată Cothelas și Dadazi și coborâră de pe zidul Troesmisului pentru a merge la reuniune.
Când pătrunseră în tavernă, lui Dadazi aceasta nu-i păru deloc scundă. Mohorâtă da, dar scundă? Dar imediat după el intră și Cothelas, bombănind și aproape îndoindu-se de la jumătate pentru a nu se lovi de tavan. Văzându-l, Dadazi realiză că, într-adevăr, era o tavernă scundă. Și mai era și mohorâtă, și cu ferestrele pline de murdărie. Așa că-și luă inima-n dinți și întrebă:
– Tiatitis, alt loc pentru reuniune n-ai găsit? De ce trebuie să ne târâm de-a bușilea pe aici, prin mohorâciunea asta? Crezi că este cel mai bun loc în care să petrecem după căsătorie?
– Și, Dadazi, ți se pare că petrecem?
– Nu petrecem?
– Nu.
– Și de ce nu petrecem?
– Pentru că nu e nimic de sărbătorit.
– Nu? De ce? Nu ne-am căsătorit?
– Păi, te-ai căsătorit tu? Ții minte să te fi căsătorit Rescuturme?
– Nu, da’ ce, trebuia să fim acolo? Am crezut că ne căsătorește pe toți odată și că ne dă câte un papirus, un pergament, ceva, și aia e.
– Nu ne-a dat nici un pergament, nici un papirus.
– Ei, ne dă mai târziu. I-o lua și lui timp să le scrie.
– Dadazi, tu nu înțelegi, nu?
– Ce să înțeleg?
– Că nu ne-a căsătorit nimeni.
– Pe nici unul dintre noi?
– Pe nici unul.
– Atunci ne căsătorește mâine?
– Nu, Dadazi! Nici azi, nici mâine, nicicând! Nici zeul ăsta nou nu ne dă voie să ne căsătorim. Zice că doar bărbați cu femei, altfel nu se poate.
– Pfoai, ce nenorocit! Păi, și de ce am mai schimbat zeul, Tiatitis? Nu ți-am zis toți să întrebi, când ne-a chemat Rescuturme?
– Am întrebat, știi bine că am întrebat.
– Nu, n-ai întrebat. Ai întrebat doar de vin, dacă ne dă voie să bem vin.
– Păi da. Și a zis că da. Iar dacă ne dă voie să bem vin, atunci clar ne dă voie și să ne căsătorim. Știi cum e: bei ceva și imediat îți vine cheful să te căsătorești. Știe toată lumea că așa se întâmplă…
Dar Tiatitis nu apucă să-și termine fraza, că Dourpokis îi și cârpi o pereche de palme.
– Ce spui, Tiatitis? Tu vrei să ne căsătorim doar atunci când ai băut? Porcule! Ești un bețiv și un porc! Toți bărbații sunteți!
752 de vizualizări
