Dacă tot e luni, azi, înainte de semifinale și după sfînta zi de duminică, iubiți frați întru Fenomen, actualul Campionat Mondial generează niște întrebări/dispute, veșnice sau mai recente. Există, oare, un Dumnezeu al fotbalului? Care (mai este) rolul liderului providențial în istorie? Mai există așa-numitul specific, adică stilul care definește jocul echipelor naționale? Iată, sînt măcar cîteva subiecte, mai sînt și altele. Să le luăm pe rînd, o să mai intrăm și-n combinații.
Despre Dumnezeu. Spania și Portugalia sînt două echipe demne de simpatie, fiecare în felul său. În al treilea meci din faza grupelor, deja calificate, au redus motoarele (Spania, mai ales). Spania a fost eliminată în optimi, Portugalia în sferturi. Pe ambele le-a bătut Marocul, prin voia nu știu cui. Acuma, e greu să te pronunți – le-a bătut și Dumnezeu ori le-au ajuns blestemele nemților și, respectiv, uruguyenilor? Oricum, există un fel de justiție poetică, trăind cu nădejdea că semifinala Franța-Maroc va rămîne un meci între două continente, nu între religii. Cred, Doamne, ajută necredinței mele.
Despre liderul providențial. Aici, în faza semifinalelor, iarăși e dificil să dai un răspuns explicit. Echipa rămîne principalul lider – rămîne o tendință consacrată de mai mulți ani încoace. Nu mai prea există un „Salvatore della Patria“, ca pe vremuri. În semifinale, adversarele Franța și (mai ales) Maroc se bazează în principal pe „forța grupului“. Totuși, pe craca ailaltă, Argentina și Croația nu s-ar fi întîlnit dacă nu i-ar fi avut pe bătrînii băieți Messi și, respectiv, Modrici, niște oameni care – altă vorbă de lemn – „trag echipa după ei“. Portugalia și Brazilia s-au întors acasă, poate din cauza faptului că Ronaldo, Neymar Jr., cu atît de marile lor calități, preferă mai mult rolul de vedetă decît pe ăla de lider și om al echipei.
Despre specificul Naționalelor. Fraților, la faza asta, e clar! Trăim o frumoasă perioadă, asperitățile culturale și stilistice se atenuează. Măcar în fotbal nu vorbim despre „ciocnirea civilizațiilor“ (v. cartea lui S. Huntington), ci despre „sfîrșitul istoriei“ (v. cartea lui F. Fukuyama). Pe la mijlocul anilor ’90, nea Fukuyama, american, politolog, într-un vestit eseu, opina că nu vor mai exista conflicte majore pe planetă și că, în general, lumea se va comporta cam la fel, peste tot. Păi, n-o fi avut dreptate? Ia uitați-vă la ai noștri, la echipele de la Mondiale! În sferturi, războiul de 100 de ani dintre Anglia și Franța s-a tranșat într-un mod civilizat și neașteptat, acu’ niște decenii: Anglia a deținut superioritatea posesiei, precum echipele continentale, în timp ce Franța s-a calificat înscriind „englezește“ (șut de la distanță + căpățîna lui Giroud). Tot respectul și pentru Maroc! Este o echipă „africană“, cu mulți băieți care prestează prin Spania sau Franța, joacă frumos „italienește“ și a trecut de Portugalia tot printr-un gol „englezesc“. Orice s-ar mai întîmpla de acum încolo, da, Europa noastră dragă poate sta liniștită. Sîntem peste tot acasă.
Așa că, fraților, lăsați-ne să ne bucurăm de imnul World Cup 2022! Orice comparație cu meciurile din Superliga noastră, zău, ar fi deplasată. Să ne bucurăm de fotbal, acum, cît mai e timpul. Și mai vorbim, avem tot timpul. Hai România!
