Ambulanţa ajunge în 20 de minute, dar femeii tocmai i s-a rupt apa şi naşterea e iminentă. Atenţie, spoiler masiv: în ajutorul ei sare imediat prostul magazinului. După ce-şi bagă mîna in the wrong hole (şi asta de două ori, ca să priceapă şi oligofrenii din fundul sălii), generalul Aladeen aka Efawadh nimereşte, în fine, orificiul corect. Venind în întîmpinarea fătului, îşi pierde înăuntru telefonul mobil, care, evident, începe să sune. Arabul răspunde, iar femeia urlă, în durerile facerii: „Stop talking în my vagina!“. Scena pare că şi-a epuizat deja toate resursele imaginabile de prost gust. Copilul e însă înţepenit şi Zoey, amazoana vegană care nu se rade la subraţ aka Hairy Potter, e încurajată să dea o mînă de ajutor.
Surpriză: cînd degetele lor se ating accidental, în vaginul femeii, o muzică romantică începe să susure din fundal, iar Efawadh şi Zoey schiţează un sărut, înţelegînd, în sfîrşit, că sînt făcuţi unul pentru celălalt. Este – pînă şi marile feministe ar putea confirma – un tuşeu inspirat, de tipul When Woody Allen meets fisting. Apoi iese şi copilul, iar generalul Aladeen are replica boratiană pe care o aşteptam cu toţii: „Oh, it’s a girl. I’m sorry. Where’s the trashcan?“.
Ei bine, cam ăsta e Dictatorul*, o satiră cu barbă despre un despot arab care vine în America pentru a ţine un discurs la ONU, sfîrşind prin a îmbrăţişa o femeie şi apoi democraţia. E o salată Fatouch cu multe poante grosiere, dar mai puţin ofensatoare ca-n Borat (ceea ce denotă mai puţin curaj) şi cîteva feliuţe de umor inteligent. Ca orice lider arab care încurajează armele nucleare, generalul Aladeen e capabil de multe gesturi extreme, pe gustul extremiştilor. Ca atunci cînd, suspendat pe o sîrmă întinsă între două clădiri din New York, se uşurează de la mare înălţime în capul unui cetăţean american. Touchdown. Dar sînt momente în care scenariştii scapă de sub control şi dau dovadă de subtilitate. Cînd dictatorul se bîţîie agresiv în faţa unei console Wii, vedem că e vorba de un joc care reproduce atacul terorist de la Olimpiada din München 1972. Nice touch.
Problema filmului nu e umorul (care, pînă la urmă, e o chestiune de gust, cultură şi stomac). Ci satira. Aladeen e dictatorul unei ţări fictive din nordul Africii, numită Wadiya. Iar a satiriza ideea de dictator arab şi nu un dictator anume e comod şi înţelept (îi înţeleg: producătorii n-au vrut să rişte un atac cu bombă după premieră). Dar e total neinteresant din punct de vedere politic şi cinematografic. Dictatorul n-are cojones să-şi asume o direcţie ideologică precisă şi cultivă o neutralitate foarte suspectă pentru cuplul Sacha Baron Cohen (scenarist, protagonist) – Larry Charles (regizor) care şi-a propus, de la Borat încoace, să (ne) ofenseze cu orice mijloc/preţ. A rezultat o satiră ieftină, benignă, despre despotism în general, despre totul şi nimic, un film inutil ca un banc porcos pe care l-ai uitat. Şi care nu se poate ridica la statutul de plăcere vinovată decît, să zicem, pentru băieţii de la REM. Everybody Hurts sună interesant în arabă, dar, dacă mă gîndesc la versuri, deloc încurajator.
* SUA, 2012. Regia: Larry Charles. Cu: Sacha Baron Cohen, Ben Kingsley, Anna Faris.
Dacă doriţi să recomand
1) Repulsion / Repulsie (Anglia, 1965; regia: Roman Polanski). La Cinemax 2 – sîmbătă, 23 iunie, ora 21. O femeie nebună (Catherine Deneuve) face iureş paranoic între patru pereţi. Ca să vedeţi ce chestii horror se-ntîmplă cînd îţi reprimi pornirile sexuale acasă, în loc să te duci cu ele în cel mai apropiat pub.
2) Francesca (România, 2009; regia: Bobby Păunescu). La HBO – duminică, 24 iunie, ora 22,25. E cel mai bun lucru pe care l-a făcut Bobby Păunescu în calitate de Bobby Păunescu şi de fiu al tatălui sau, în afară de Monica Bîrlădeanu (pe care, practic, a făcut-o actriţă). Deci trebuie să-l vedeţi, mai ales că Monica e la locul ei, în rolul principal, iar povestea unei tinere educatoare care pleacă în Italia pentru o viaţă mai bună e suficient de banală pentru un film de debut.
3) The Assassination of Richard Nixon / Asasinarea lui Richard Nixon (SUA-Mexic, 2004; regia: Niels Mueller). La Digi Film – sîmbătă, 23 iunie, ora 2,15. Filmul are la bază o poveste reală şi, datorită lui Sean Penn, are şi credibilitate. Cu finalitatea e o problemă, de vreme ce al 37-lea preşedinte al Statelor Unite n-a murit după Watergate, ci doar cu 14 ani înainte de Frost/Nixon.
