Dreapta ar fi aşteptat respectuos să moară, ca s-o sanctifice. Stînga ar fi crucificat-o de urgenţă, în Trafalgar Square. La mijloc ar fi ezitat doar proştii şi ecologiştii. Dar indiferent de culoarea politică a legendei, enormul personaj care a fost Margaret Thatcher merita, pe lîngă travaliul celei mai mari actriţe în activitate, un regizor pe măsură. Preferabil un britanic dotat cu sex masculin şi inteligenţă (Mike Leigh ar fi fost ideal pentru un biopic casnic, axat pe drama anodină a soţului, Denis Thatcher).
Dar spre ruşinea fostului imperiu britanic, The Iron Lady* e opera unor ameţite (Phyllida Lloyd – regizor, Abi Morgan – scenarist) care nu s-ar fi descurcat onorabil nici măcar c-un documentar pentru B1 TV intitulat O zi din viaţa Elenei Udrea. Femeile sînt confuze ca două coafeze în faţa Tratatului de la Maastricht: nu ştiu ce vor şi – temîndu-se să nu fie totalmente pe lîngă – aruncă săgeţi în toate direcţiile genului, doar-doar or nimeri ceva autentic şi esenţial. Dar viziunea lor cinematografică se opreşte la găinaţul de porumbel de pe monumentul politic al Doamnei de Fier. Ceea ce rezultă e, de fapt, un film despre Meryl Streep. Despre ce poate ea să joace, adică, în contul celui de-al treilea Oscar din carieră.
Filmul începe într-un registru geriatric de stînga, cu pensionara Margaret Thatcher cumpărînd, nesupravegheată, o sticlă de lapte. Un gest necugetat, de vreme ce fostul premier pare a suferi de Alzheimer şi e ţinut sub strictă supraveghere, ca un porţelan chinezesc din timpul Dinastiei Ming. În ciuda bolii care afectează mai întîi memoria şi-abia apoi posteritatea, flash-back-urile încep să curgă precis, la foc automat, ca să înţeleagă şi Generaţia 3D cine a fost Doamna de Fier. Perfect inutil.
În loc să detalieze, pe toate fronturile, un episod reprezentativ pentru o carieră (Războiul Malvinelor, de pildă), filmul optează pentru formula şcolărească a rezumatului biografic. O face superficial, derutant şi ilizibil pentru cei nefamiliarizaţi cu subiectul, care se vor pierde în ceaţă, printre fantomele IRA şi umbrele sindicaliştilor. Mai grav e că urmărim un personaj politic care, în afară de nişte fraze de efect, à la Citatepedia, şi cîteva detalii din culisele unei coafuri legendare, are consistenţa politică a unui jeleu. Fără bibliografie, e practic imposibil să-nţelegi de ce a fost Margaret Thatcher femeia excepţională care a marcat, timp de trei mandate, istoria modernă a Marii Britanii. În prezentul filmului, personajul vorbeşte singur sau din cărţi, iar în trecutul rememorat e mai degrabă o cochetă duduie feministă de ziua a şaptea decît Doamna de Fier, spaima bărbaţilor laburişti. Mă tem însă că spectatorii de stînga vor fi încîntaţi, pe motiv că, păstrînd absolut toate proporţiile, omologul fostului premier Emil Boc nu merita un film mai bun.
* Marea Britanie, 2011. Regia: Phyllida Lloyd. Cu: Meryl Streep, Jim Broadbent.
Dacă doriţi să recomand
1) Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu (România, 2010; regia: Andrei Ujică). La HBO – joi, 26 aprilie, ora 20. Fără voice-over, fără comentatori. Doar imagini de arhivă, doar Ceauşescu (25 de ani din viaţa lui, mai exact). În ciuda ingredientelor minimale, ceea ce face Ujică e o chestie multilateral-dezvoltată.
2) Winter’s Bone / Mîinile tatălui meu (SUA, 2010; regia: Debra Granik). La Cinemax – sîmbătă, 28 aprilie, ora 23,05. Cei mai mulţi dintre voi o ştiu pe Jennifer Lawrence din recentul The Hunger Games. Dar ar fi fost mult mai bine s-o ştie din Winter’s Bone, întrucît aici chiar e vorba de moarte şi cinema.
3) Ţarul (Rusia, 2009; regia: Pavel Lungin). La PRO Cinema – vineri, 27 aprilie, ora 22. Dacă aţi văzut Taksi-Blyuz, Ostrov şi Luna Park nu se face să rataţi această confruntare vag metafizică, dar destul de filosofică dintre Ivan cel Groaznic şi un disident ortodox (deşi, mă rog, nu e din aceeaşi ligă). Dacă nu le-aţi văzut, înseamnă că aveţi treabă. Şi, cu voia Celui de Sus, data viitoare vorbim despre Alexei Balabanov, pentru care ar trebui inventată o ligă specială.
