Dobitocul indispensabil

Cel mai mare actor din trupa de slugi a familiei Ceaușescu a fost Tudor Postelnicu. El a dus la perfecțiune rolul idiotului, jucîndu-se necontenit pe sine, iar prostia lui nativă i-a deschis o carieră la care tînărul analfabet din Provița de Sus nici n-a îndrăznit să viseze.

Tudor s-a născut în 1931, în familia unui muncitor sărac, angajat la sondele din județul Prahova. Sărăcia e principala traumă a copilăriei, și cu ea ar fi trebuit să lupte în principal micul Tudor. Numai că o altă luptă, mult mai lungă și mai grea, l-a stors de vlagă: lupta cu școala. Cititul și scrisul au fost dușmanii lui cei mai înverșunați, pe care n-a reușit să-i biruie nici la adînci bătrîneți. Așa că în clasa a cincea a pus capăt istovitoarei și inegalei încleștări cu silabisitul, consacrîndu-se carierei de strungar.

În 1945, însă, i s-a arătat lumina tineretului comunist și Tudor Postelnicu a început să profite de figura lui de nătărău, gata să execute sarcini oricît de stupide. Nici statura lui de pitic nu era de aruncat cînd venea vorba de concursul de slugărnicie pe organizația UTM din Ploiești, unde cei 1,60 metri înălțime inspirau încredere șefilor suspicioși. Încet-încet, Postelnicu urcă în ierarhia de provincie a tineretului muncitor și comunist. Stilul lui servil și aspectul de întîrziat mintal i-au adus prețuirea conducerii. Ajunge secretar al tineretului UTM pe uzină, propagandist al schelei Moreni și chiar șef al secției de cultură fizică și sport pe ramura sondelor de foraj.

În 1951, fără să fi făcut armata, e trimis la școala de ofițeri de la Botoșani, unde erau scoși pe bandă, după un stagiu de șase luni, ofițerii-anchetatori de care Securitatea avea atîta nevoie. Numai că scrisul și cititul sînt cerute chiar și la o fabrică de criminali, iar Postelnicu își vede aspirația spre tortură frîntă. Se retrage după patru luni, invocînd probleme de sănătate, și face o nouă încercare la școala de partid „Filimon Sîrbu“. Cum-necum, obține o diplomă pe care o echivalează cu facultatea muncitorească și e primit în cele din urmă în partidul mare, ca intelectual.

Pînă în 1976, fizionomia lui de idiot săritor și statura de pigmeu rotofei îi aduc la picioare tot felul de funcții în comitete și birouri, în județele Prahova, Olt și Buzău. În 1976 ajunge prim-secretar la Buzău, județul unde face Nicu Ceaușescu armata. Postelnicu înțelege că destinul i-a deschis larg brațele și se pune la dispoziția prințișorului cu toate resursele județului. Nicu primește o casă de oaspeți dotată cu tot confortul, cu servitori, cu muzică străină, whiskey și Kent, așa încît să poată primi, aproape zilnic, zînele județului recrutate de tovarășul secretar pentru munca de perfecționare.

Așa ajunge în preajma lui Nicolae Ceaușescu, pe care aerul de lingău bătut în cap, gata să sară în foc dacă i-o ceri, îl dă pe spate. Unde mai pui că Ceaușescu e cu un centimetru mai înalt, ceea ce face din Postelnicu aproape un giuvaer.

În 1978, chiar în anul fugii lui Pacepa, Postelnicu e numit șeful Securității. Ceaușescu are nevoie de o slugă totală și grea de cap, pe care să aibă certitudinea că o domină. Postelnicu începe să execute cu sîrguință toate mizeriile pe care i le ordonă familia. Se pune pe bătut disidenți, torturat și ucis opozanți, îi execută pe autorii Acțiunii „Autobuzul“ omorînd la grămadă și pasageri, reprimă manifestația de la Brașov din 1987, angajează teroriști și supervizează atentatele asupra jurnaliștilor de la Europa Liberă. Dobitocul face dovada unei cruzimi foarte apreciate la vîrful partidului.

Fără să fie admis în clubul de șeptic, Postelnicu rămîne executantul preferat al familiei Ceaușescu, căreia îi supraviețuiește, cu aceeași abilitate de a-și juca propria prostie, încă 28 de ani.