Într-o carte despre cum au reflectat glumele din comunism atmosfera politică și socială a epocii, britanicul Ben Lewis remarca o chestie ciudată. Glumele la adresa nazismului au fost mult mai puține decât cele care au vizat comunismul. Ambele au fost regimuri totalitare, opresive, criminale. Ironiile la adresa lor n-ar trebui să fie prea diferite cantitativ. Chiar dacă avem în vedere că naziștii au fost la putere mai puțin timp, bancurile cu ei ies tot neobișnuit de puține. Și nici nu putem vorbi de o eventuală lipsă de umor a nemților. În comunism, est-germanii au venit cu destule bancuri amuzante.
Adevărul e că-i mult mai greu să glumești pe seama unui regim criminal care-ți spune din capul locului că anumite categorii sunt excluse și n-au nici o șansă. Spre deosebire de nazism, însă, comunismul opera cu premise foarte caritabile. Utopia comunistă era, în teorie, atractivă pentru toți. Iar asta lăsa loc pentru multe nepotriviri între promisiuni și realitate, pe care glumele le exploatau fără milă. (Ce e mai rece decât apa rece? Apa caldă.) Atunci când X îți spune că-l omoară pe Y și chiar îl omoară, nu prea mai ai ce să zici. Dacă X, în schimb, spune că vrea să-l scoată pe Y din sărăcie și să facă din el un om împlinit, însă de fapt îl șicanează cu poliția secretă și-l pune să stea la cozi, reacția firească e să taxezi incongruențele și ipocrizia.
Există, în folclorul Internetului, Legea lui Godwin, care spune că, pe măsură ce o dispută se prelungește, sunt șanse tot mai mari ca Hitler să fie adus în discuție. Acum n-a fost cazul. Discuția chiar de la nazism a pornit. E timpul să revenim la ideologiile mai puțin extremiste din ziua de azi. În materie de umor, diferența dintre stânga și dreapta se păstrează. E mai greu să ironizezi procesele impersonale ale pieței decât pretențiile stângii că-i scoate pe unii din sărăcie. Inevitabil, cine vrea să schimbe ceva din mersul actual al lucrurilor se pune într-o poziție foarte vulnerabilă în raport cu comedianții. Încercările de a mai tempera homofobia, rasismul și discriminările de gen au primit eticheta ironică de corectitudine politică. Nedreptatea, opresiunea și discriminarea, în schimb, sunt mai puțin stridente decât agitația celor care contestă statu quo-ul. Primele sunt elemente impersonale, sistemice, iar umorului îi trebuie mereu o intenție, o mică ipocrizie, o slăbiciune umană.
La cum stau lucrurile în teorie, e aproape incredibil că am găsit resurse să facem glume cu Moise Guran și Lucian Mîndruță.
