Numele complet al copilului cu urechi clăpăuge care îi va urma la tron lui Carol I era, pe la 1870, Ferdinand Victor Albert Mainrad, prinț de Hohenzollern-Sigmaringen. Părinții lui erau două blocuri de piatră, reci și posace, pe care se plictisea, de secole, blazonul cu cerbi și ogari al casei Hohenzollern. Ferdinand a fost al doilea din cei trei frați, cel mai timid și mai incapabil să refuze tronul României, pe care a și căzut, pînă la urmă, măgăreața.
Tăcut, deșirat și stîngaci ca o barză, Ferdinand a căutat de mic ascunzișurile castelului Sigmaringen, locurile umbroase și pustii în care putea să-și legene singurătatea, privind săptămîni întregi cum urcă gărgărițele pe pereți și cum umblă cărăbușii pe ramele ferestrelor. De la această școală a muțeniei pare să-i fi venit pasiunea pentru botanică, pentru biserică și pentru uitatul în zare cu lunile.
Ferdinand a primit o educație severă, bazată pe militărie și asceză, pe frig și alimentație vegetariană, pe exerciții fizice și sculat în zori. Părinții săi, prințul Leopold și prințesa Antonia, întorceau banii cu lopata la o adică, dar spiritul prusac al dîrzeniei și abstinenței cerea permanent jertfe.
Copilul, adolescentul și, în cele din urmă, tînărul Ferdinand a dobîndit repede virtuțile răcelii și apatiei, lăsîndu-se sculptat de instrucția germană pînă la perfecțiunea unei stane de piatră. Așa încît, cînd s-a gîndit Carol să-l facă moștenitor al tronului României, Ferdinand era un mutalău cu aer de cocostîrc și urechi de elefant indian, care știa pe dinafară toate florile din Bavaria Orientală și strîngea la piept o Biblie mototolită, plină de însemnări.
Memoria lui, exersată cu ajutorul ierbarului și al lungilor tăceri, reținuse cu ușurință limbile franceză, engleză și rusă. Li se putea adăuga o română vorbită de daci în discuțiile lor cu goții, deprinsă de la profesorul Vasile Păun, pus de Carol să-l instruiască.
Inteligența lui Ferdinand nu pierdea nici un prilej să uimească pe toată lumea. Tînărul părea că-și petrecuse timpul învățînd ceea ce nu știau ceilalți. Cunoștințele lui puteau să treacă drept excentrice, fiindcă se ocupau de cotloanele științei, dar îi făcea să transpire în mod regulat pe alde Racoviță și Antipa. Biologii, istoricii și matematicienii se albeau la față cînd Ferdinand cel Timid îi lua prin surprindere cu denumirea latinească a unui lichen și alergau la bibliotecă să se pună la punct.
Și totuși, firea lui juca în contra rolului primit. Moale, neîndemînatic și taciturn, Ferdinand arăta jalnic ca viitor rege. A fost nevoie să cîștige un război și să întregească o țară ca să ne mai vină inima la loc.
138 de vizualizări
Ia, sa vedem ce-a facut Oglinzi de Raba, asta…