Un rus, un ungur și un suedez se întîlnesc la Cannes…, nu, nu e un banc, ca să fie un banc ar fi trebuit să fie și un român (or, anul ăsta, deși e o ediție rotundă a festivalului, a 70-a – în nicio secțiune, cît de mică, nu există niciun semn că filmul românesc nu a fost doar o modă în sezoanele trecute, ci ar continua să fie o realitate culturală europeană peste care nu se poate trece… Iată că se poate!). Ca un fel de consolare, Cristian Mungiu e președintele juriului de scurt-metraje. În ultimii ani, juriile Cannes-ului sunt compuse exclusiv din oameni de film. Pe vremuri nu era așa. Fost, cîndva, ministru al culturii, Jack Lang își amintește de o ediție, din ’82, în care el însuși i-a propus în juriu pe Giorgio Strehler, președinte, care era exclusiv om de teatru, și pe Gabriel Garcia Marquez. O istorioară amuzantă: Jack Lang povestește că, în prima zi a festivalului, a plecat de la Cannes la Paris, lăsîndu-i pe Strehler și pe Marquez cei mai buni prieteni; cînd s-a întors, în ultima zi a festivalului, i-a găsit în plin război. Fiecare avea versiunea lui. Strehler zicea: „lui Marquez i se fîlfîie de toate, singurul lucru care-l interesează e ca filmul cubanez să ia un premiu, iar mie mi se pare că nu e un film bun!” Iar Marquez zicea: „Strehler nu se ascultă decît pe el însuși, noi ceilalți vorbim, și el în timpul ăsta își vede de citit!”…
Președintele din 2017 al juriului, cel mai iubit regizor spaniol contemporan, Pedro Almodovar, a anunțat, de la bun început, că se vor întîlni să discute în fiecare zi (bine, cînd ai jurații pe care îi are el, e o plăcere să-i vezi și să stai de vorbă, de-ar fi numai Will Smith, Jessica Chastain, Paolo Sorrentino!), nu vor lăsa să treacă timpul și să se adune prea multe filme, iar fiecare jurat va trebui să-și argumenteze punctul de vedere, să explice de ce respinge un film sau de ce îl susține. Almodovar refuză, din start, ideea de „vot secret”, știe, probabil, din proprie experiență, cîte invidii, frustrări, interese, opacități, diferențe de gust implică „mecanica jurizării” și vrea să evite, pe cît posibil, nedreptatea… Cuvîntul îmi amintește de o replică intrată în istorie, a lui Cocteau, care, președinte de juriu fiind, în anii ’50, și-a trezit din somn jurații, în ultima noapte, după ce palmaresul era gata, pentru că „am făcut o nedreptate și trebuie să o reparăm!”
Cannes-ul a fost și a rămas, printre altele, un inegalabil bîlci al deșertăciunilor… Dacă cineva ar contoriza, în mare viteză, prețurile ținutelor imperiale și mai ales ale bijuteriilor aferente, care echipează (evident, cu titlu de împrumut) starurile în defilarea carnavalescă de pe scara roșie, seară de seară – rezultatul ar depăși generos bugetul mai multor filme din „țări în curs de dezvoltare”! Încă de la prima ediție a Cannes-ului, din 1946, un faimos cronicar al locului, uluit de anvergura „spectacolului colateral”, banchete, recepții, bătăi cu flori etc etc, atrăgea atenția că totul riscă să semene cu o nuntă la care mireasa e uitată undeva în coada mesei – mireasa, adică cinematograful, filmele propriu-zise! Ceea ce nu avea să se întîmple, pentru că (și) de asta există pe lume presa! „Presa face festivalul!”, recunoaște Thierry Fremaux, delegatul general și responsabilul cu selecția filmelor. De la proiecția de dimineață, care începe la 8 și jumătate, pînă în noapte, cohorte de jurnaliști și de critici văd filme în neștire și „comunică” despre ele, într-un fel sau altul, în toate colțurile lumii. Un reflex tradițional, al corespondenților fiecărui an, este așa-numita „critică acerbă a selecției”. Ceea ce s-ar putea ca la prezenta ediție să nu mai funcționeze la fel de energic ca în alți ani, pentru că avem de-a face cu o selecție excepțională, cel puțin pînă acum (dar ne aflăm doar la jumătatea festivalului, iar jocurile nu sunt cîtuși de puțin făcute).
Criza de timp, dar și „numărul de semne”, mă împiedică să dezvolt configurația selecției oficiale, și mai ales a Competiției, voi spune doar că acum e momentul în care intră în scenă „rusul, ungurul și suedezul” din titlu! Rusul, Andrei Zviaghintev, cu un film numit Neiubire, un portret al Rusiei contemporane, în cheie tragică. „Sufletul slav” pe cale de a se vinde diavolului „tranziției”. Ungurul, Kornel Mundruczo, cu Luna lui Jupiter – în cheie fantastică, despre trauma unei lumi răvășite, la propriu și la figurat, de avalanșa refugiaților, o lume a cărei revelație tîrzie e că „nu există pe Pămînt un loc sigur în care să te refugiezi de ororile istoriei”. Și suedezul, Ruben Ostlund, cu The Square (Pătratul), dacă mă întrebați – preferatul meu, despre traumele Suediei de azi, în cheie satirică… În toate trei filmele, extrem de diferite între ele, personajul principal, sub diverse măști, e același: FRICA. Toate sunt radiografia unei umanități devorate de frică, cu oameni care se uită mai mult pe ecranele mobilelor decît în ochii celorlalți, oameni care au uitat ce înseamnă încrederea („the square” e un proiect artistic, un pătrat desenat pe caldarîm, în interiorul căruia „domnesc altruismul și încrederea”!)…
De altfel, frica pare și personajul principal pe Croazeta cu portocale coapte în pom, cu palmieri, cu soare, cu Mediterana albastră. E, poate, ediția cu mai mulți polițiști decît festivaliști, ediția cu cele mai dure controale, gen aeroport, la intrarea în orice sală de cinema, ediția la care am văzut, într-o seară, între două proiecții, tot personalul, plasatoarele, femeile de serviciu cu sacii în mînă, luînd-o la goană, în afara palatului festivalului, pentru că în sală cineva a uitat „un pachet suspect”! Frica a atins cote paranoice, oricît de explicabile, dar care ne strică viața.
Motto-ul editiei ar putea fi preluat de la filmul lui Michael Haneke din competiție, Happy end: „ În jurul nostru, Lumea, și noi în mijlocul ei, orbi”. Zîmbiți, vă rog!
Corespondență de Eugenia Vodă
