Ca patrioți ai fotbalului român, ne gîndim vibrant la semnificația Unirii. Ni se întîmplă de două ori pe an, de Unirea Mică și de Marea Unire. Cam nasol. Ambele înfăptuiri istorice sînt prăznuite iarna, pe terenuri mai greu practicabile. Ajungi să fii taxat drept nostalgic comunist, cînd îți vine să spui: era mai bine pe vremea lu’ 23 August!… Pe fostul „23 August“ s-a calificat România la Mondialui din Mexix ’70 (unica noastră prezență din perioada unui regim criminal și ilegitim) și tot pe fostul „23 August“ s-au mai scris multe alte file din istoria Naționalei, unica și eterna. Nu zic, că era și mai bine pe vremea lu’ 10 Mai… Pe vremea aia (de regulă, e frumos în luna mai), românii își sărbătoreau Regele și Patria, iar Naționala română participa consecutiv la trei Mondiale, în turneele finale.
Azi, în sfînta zi de 24 Ianuarie, de ziua Unirii, reflectăm. Ce ne facem cu moștenirea lăsată din strămoși? Atunci, în 1859, au realizat o fază de kinogramă: printr-o acțiune la limita regulamentului, oamenii momentului au reușit să unească Moldova cu Țara Românească. De-a lungul anilor, s-au alăturat clubului și alți băieți, implicați într-un proiect pe termen lung (din 1848 pînă-n 1918, să zicem). Ne-am unit, pînă s-a făcut România Mare. O superbă realizare, vă mulțumim! Singura trebușoară e doar că oamenii implicați în proiectul Unirii n-au obținut chiar o victorie decisivă. Printr-un joc inspirat și cu argumente solide, au izbîndit să unească niște teritorii locuite preponderent de români. În schimb, românii se încăpățînează să rămînă dezuniți. Astăzi, fenomenul e consacrat în orice zonă de prezență a vieții românești, iar fotbalul nostru îl reprezintă în mod exemplar.
Unirea cea de Mică Ciupeală– nu ne-a trecut prin minte alt termen, pentru a defini sentimentul românesc al solidarității. În aceste zile istorice, așadar, ne amintirăm de pilda oferită de legendarii eroi din Cooperativă. Rămîn niște figuri pitorești, sînt oamenii care au înfăptuit un fel de unire. Pe la începutul anior ’90, odată eliberate de obligația tributului pentru sultanii de la Dinamo sau Steaua, mai multe cluburi mici s-au prins de avantajele statului autonom. Boierii de prin provincii (ce figuri, Doamne!) s-au unit, sub sceptrul regretatului și înțeleptului Jean Lordu’ Pădureanu. Timp de cam un deceniu, Cooperativa a decis cine ia titlul și cine retrogradează. Ce s-a ales din această uniune de triburi, constituită pe principii feudale? Mai nimic. Căpeteniile au ajuns în pușcărie sau în mormînt (în anumite cazuri, ambele…). Cluburile din Cooperativă s-au destrămat, iar fotbalul românesc nu se simte prea bine, chiar dacă a depășit etapa unității de tip cooperatist. Rămîne loc, bineînțeles, și pentru un alt fel de unitate, da’ ți-ai găsit.
De la tîmpitul sistem competițional și pînă la sistemul de acordare a licențelor de antrenor, de la obligativitatea de a folosi un anumit număr de jucători Under 21 sau un anumit număr de jucători români – sînt doar cîteva subiecte care ne despart brutal, nu ne mai unesc deloc. Să mai facem (încă) un banalizat apel la unitate? Să mai zicem că lumea noastră disfuncțională ar putea fi ameliorată, cît de cît, dacă om izbuti să fim uniți întru găsirea unor soluții (nu perfecte, dar de bun-simț) pentru problemele care ne tot macină? Mă lași… Noi sîntem români! Hai Romănia!
Viorel Moțoc
Rroumenica noast*a draghe….