Trăim într-o lume din ce în ce mai defectă, în care vampirii o ard romantic, ca niște tocilari fumați, sau dimpotrivă, carnal, în calitate de zei postmoderni ai sexului sălbatic, accelerînd pulsul adolescenților cărora li s-a scurs tot sîngele din creier. Nu-i de mirare că s-a ales praful și de bătrînul Dracula însuși. E o rușine colosală ce se-ntîmplă. Scenariștii ar trebui eviscerați cu aspiratorul. Regizorii – pironiți în țărușe de lemn de ecranele 3D din mall-uri. Iar producătorii de gen din America – îngropați de vii în sarcofage de maioneză cu usturoi.
De asemenea, sînt absolut convins că Robert Pattison și Kristen Stewart și-au pierdut definitiv dreptul uman fundamental de a apărea în tabloide sau oriunde altundeva. Propun să fie dați pe mîna lui Van Helsing (plec de la premisa că Napoleon nu e singurul alter ego al schizofrenicilor irecuperabili). Acestea fiind în sfîrșit zise, remarc că, mai nou, și minorii trebuie să devină cei mai buni prieteni ai dințoșilor. GREȘIT! Prin definiție, vampirii sînt niște copii teribili ai nopții, care sorb cu nesaț nedisimulat sîngele oamenilor, deci și ai zgîmboilor care n-au fost cuminți și au vorbit urît cu bona.
Dar nu. Regizorul de animație Genndy Tartakovski (Dexter Laboratory, Samurai Jack) și doi scenariști altminteri respectabili insistă să contrazică glorioasele teze ale unor Bram Stoker, F.W. Murnau sau, ca să execut un consistent salt peste timp, Chan-wook Park (Thirst, 2009). Cum își permit una ca asta? Imaginînd un univers benign, vag comic, de un idealism infantil și un subtext vecin cu politicile afirmative, în care monștrii autiști și omul modern se întîlnesc și fraternizează undeva la mijlocul drumului.
Ideea nu e rea în sine. Dracula (Adam Sandler) e tatăl unei adolescente de 118 ani (v-ați prins?), pe care încearcă să o protejeze de oamenii răi care-i linșaseră cîndva soțioara, izolînd-o într-un hotel human proof. Unde descind cîrduri de monștri (de la Omul Invizibil la Bigfoot) ca să petreacă un sejur aseptic, la adăpost de prejudecățile umanității. Și unde, evident, se strecoară un pui de om roșcățel, zăbăuc și enervant de prietenos, de care se îndrăgostește, foarte convenabil, Miss Dracula (Selena Gomez).
Chestie care duce, previzibil, moralizator și agasant, la schimbarea radicală a unor percepții. Pentru că, nu știu dacă ați sesizat, dar în lumea bizară în care trăim nici un film sau serial mainstream cu vampiri nu se mai ocupă cu vampirii propriu-ziși. Ci cu relația majorității cu minoritățile și invers. Practic, sînt adevărate lecții de viață despre cum putem înțelege și eventual accepta ceea ce este diferit. Atît ONG-iștii de la Romani CRISS cît și Mădălin Voicu știu exact la ce mă refer.
Ca să revin: problema nu e nici animația în sine, destul de elaborată și imaginativă, c-un consistent aer vintage, pe gustul fanilor harcore ai canalului Cartoon Network și al hipsterilor care, prin definiție, nu sînt capabili să-și imagineze viitorul. Ceea ce scîrțîie decisiv e scenariul, care, dincolo de reziduurile sale ideologice, lasă un gust de sîngerete tras în ciocolată, elaborat de discipolii lui Buddy Valastro de la Cake Boss. În primul rînd, e curios cum dintr-o temă atît de suculentă și o galerie de personaje belalii, demnă de un festin umoristic, rezultă niște dialoguri anoste, somnolente, călîi și cu nimic ofensatoare sau provocatoare față de nimic.
Responsabilă este, în principal, obsesiva dorință a producătorilor de a maximiza audiența. Dar e stupid să te temi de eticheta unor rating-uri mature într-o epocă emancipată, în care un serial cu zombies (The Walking Dead) face audiențe glorioase asumîndu-și excese gore, iar copiii de peste 10 ani știu oricum mai multe despre "fuck" decît despre "kiss". Consecința? Cu excepția cîtorva poante de ordin fizic, filmul n-are hazul scontat și nici măcar umorul minim acceptat pentru o producție de gen în care nici un personaj secundar nu este eviscerat.
În al doilea rînd, story-ul se concentrează asupra chestiunilor care privesc clădirea propriu-zisă (context, istoric, dotări, funcționalitate, wow factor etc), funcționînd perfect ca eseu imobiliar despre un hotel animat fictiv. Dar cu excepția familiei Dracula, personajele care-l populează sînt insuficient sau indolent dezvoltate, avînd exact funcția decorativă și demonstrativă a unor magneți de frigider din bucătăria vampirilor (de remarcat pe ce anume s-a putut irosi vocea lui Steve Buscemi).
În fine, sub aspect narativ filmul se mișcă bătrînește, la limita decrepitudinii, cum presupun că i se-ntîmplă personalului dintr-o pensiune de două margarete din Băile Felix. Treaba se animă cît de cît spre final, abia cînd personajele părăsesc hotelul Transylvania și descoperă Lumea Nouă, populată de oameni moderni, care zboară cu avionul și adoră extravaganțele genului horror. Dar e mult prea tîrziu, iar adulții care au avut răbdarea să nu-și redeschidă telefonul pînă aici vor răsufla ușurați, mirosind iminența unui final fericit.
Veți spune că nimic din toate acestea nu contează de vreme de animația lui Genndy Tartakovski* se adresează cu precădere plozilor inocenți (prejudecata clasică privind animațiile de lungmetraj în general). Vă contrazic. Contează. Copiii din ziua de azi sînt mult mai receptivi decît adolescenții din leatul lui Nosferatu. Și s-ar putea să-nceapă să trăiască cu impresia că vampirii sînt niște creaturi drăgălașe, benigne, plicticoase (vezi partida de bingo pe care o organizează Dracula pentru majoratul vampiresc al lui Mavis) și total duse cu pluta pe partea sociologică a problemei. Ceea ce nu e doar injust pentru istoria cinematografică a genului, dar și neconform cu realitatea. Căci știm deja de la Caragiale cum se comportă și vorbește un vampir adevărat, care suge sîngele poporului.
* Hotel Transylvania.SUA, 2012. Regia: Genndy Tartakovski. Voci: Adam Sandler, Selena Gomez, Steve Buscemi, CeeLo Green.
Publicat în Cațavencii, nr 45, 14-20 noiembrie 2012
