Dacă nu-mi mai amintesc textul pe care-l scrisesem în biroul lui Mircea, sub privirile severe ale secretarei blonde și acre, țin bine minte primul text care mi-a apărut în Academia Cațavencu după ce am reușit să găsesc sediul temporar al redacției. E un text scurt, foarte scurt și îl țin atât de bine minte încât aș putea să-l redau fără să mă mai uit prin colecție. Dar n-am să o fac, pentru că nu sunt mândru de textul respectiv. Sper ca el să rămână îngropat în biblioteci, să se umple de praf și să nu dea nimeni de el, vreodată. Ca glumă, era construit OK, chiar finuț. S-a râs. Era și suficient de aluziv încât să nu poată provoca vreun proces. Dar era o imbecilitate. Culmea, pe subiectul respectiv s-a pedalat în paginile revistei foarte multă vreme, mai bine de zece ani. Într-un episod sau poate în două, mai încolo, am să scriu mai amănunțit despre asta. Acum spun doar că azi îmi este rușine cu un text de care, la vremea lui, eram foarte mândru. Cred că e singurul text de acest fel, din probabil miile pe care le-am scris în 33 de ani, și mi-e ciudă că e tocmai primul text care mi-a apărut în AC. Dar o să-mi revin.
N-am făcut multe drumuri la sediul de la ARLUS, pentru că redacția s-a mutat foarte repede în clădirea unde-și avea sediul Uniunea Scriitorilor. În Casa Vernescu. Nu era vreun sediu deosebit. Da, clădirea era senzațională, dar noi aveam doar două cămăruțe, la etaj, în partea din spate, unde, pe vremuri, era paradisul domesticilor. O cameră era secretariatul, contabilitatea și orice ținea de administrație. Încăpea acolo un birou, la care trona Tina, în fața mașinii ei de scris. În spate avea un fișet metalic, în față peretele, în stânga ei geamul, în dreapta un cuier și ușa. Cred, dar nu sunt sigur că, în timp, acolo și-a făcut loc și un aparat de făcut cafea. Chiar nu bag mâna în foc.
La 10-15 metri distanță, pe hol, era a doua și ultima cameră a redacției. Mai mare. Acolo încăpea o masă mare, de consiliu, dar de consiliu mai mic, și două-trei birouri. Mici și ele. Acolo țineam ședințele de redacție, acolo ne certam, acolo se luau deciziile importante, acolo tot, orice. Gazeta, însă, o făceam, de fapt, în tipografie. Ne adunam lunea în sala de DTP a Tiporexului, pe care o ocupam integral. La același etaj era și redacția Cotidianul, dar nu ne intersectam. Noi stăteam pe capul fetelor de la DTP, de dimineață până noaptea târziu. Acolo se scriau cele mai multe texte, pe genunchi sau pe un colț de masă, acolo se alegeau pozele, acolo se ținea brainstorming-ul pentru bule și pentru titlul de prima.
Nu-mi dau seama cum se ajunsese la asta, dar se ajunsese. La început, la Tiporex mergeau doar cei care supravegheau tehnoredactarea. Plecau din redacție cu textele scrise, le dădeau acolo la cules, aveau și pozele cu ei, iar dacă mai era ceva de ultimă oră dădeai o fugă până pe Plevnei cu textul în dinți. Dar asta a fost faza timidă, de început. A durat, cred, maximum o lună sau două. După aia, nu chiar discret, puseserăm stăpânire pe întregul lor departament DTP. Mie-mi convenea. Veneam lunea pe la 13-14, după ore, că învățam dimineața, și-mi scriam textele direct pe unul dintre computerele destinate introducerii de texte. Un Macintosh Clasic.
N-aveam computer acasă, nici nu visam la unul. Mai aducea tata, din când în când, câte un HC. Adusese și înainte de 1989, mai aducea și acum, dar pe ăla nu făceam mare lucru. Scriam diverse chestii în Basic, dar mă plictisisem. Nici PC-urile de la el de la serviciu nu-mi spuneau mare lucru. Faptul că m-am trezit direct în lumea user friendly a Mac-ului a însemnat începutul unei relații îndelungate, care nu s-a terminat nici în ziua de azi. Pur și simplu, din 1991 încoace nu am mai lucrat (cu foarte mici excepții) decât pe Mac. Nu mi-am luat un computer al meu, acasă, decât atunci când am avut suficienți bani pentru a-mi cumpăra un Macintosh. Asta s-a întâmplat, însă, destul de târziu, pentru că erau al naibii de scumpe. Și al naibii de nișate. Nu mai știu exact cât a durat perioada asta, a gazetei făcute la Tiporex, dar cred că cel puțin un an. Când am plecat de acolo, ca să facem gazeta în redacție, ca niște oameni normali, n-am plecat cu mâna goală. Dar asta e altă poveste.
