1991 și începutul lui 1992 au însemnat și cristalizarea redacției. De-a lungul timpului, mai ales atunci când Academia Cațavencu începuse să fie o voce importantă în presă și, mai apoi, o legendă vie, am citit și auzit despre foarte mulți oameni că ar fi scris în revistă. Cei mai mulți n-o făcuseră absolut deloc, altora li se publicaseră, poate, un text-două. Dar multă, foarte multă vreme redacția Academiei Cațavencu a fost extrem de stabilă și foarte puțin numeroasă.
La începutul lui 1992, redacția era cam asta: Octav Mardale, Doru Bușcu, Felix Anton Rizea, Liviu Mihaiu, Mircea Toma, Ioan T. Morar, Viorel Moțoc, Cornel Ivanciuc, Eugen Istodor (o vreme ne-a fost alături și Iaromira Popovici, soția lui Eugen), Sorin Vulpe, Alexandru Hâncu și, cu voia dumneavoastră, PAH, adică eu. Ăsta era, de fapt, și Senatul Așezământului Cultural Academia Cațavencu. Senatul, la rândul lui, era condus de către Comitetul Director, alcătuit din cinci oameni: Doru Bușcu, Liviu Mihaiu, Mircea Toma, Ioan T. Morar și Felix Anton Rizea. În caseta redacțională apăreau doar câteva funcții mari și late: Liviu și Mircea erau redactori-șefi adjuncți. Unul pe politic, celălalt pe social. Doru era secretar general de redacție, iar Felix era șeful Biroului de Investigații. Mircea Dinescu era director, nejucător, cum am mai povestit. Interesantă era poziția de redactor-șef. Foarte, dar chiar foarte mulți ani, în caseta redacțională a Academiei Cațavencu scria după cum urmează: „Sorin Vulpe, redactor-șef, Londra“.
Sorin, într-adevăr, se mutase la Londra. Emigrase, încă din 1991, de pe vremea lui Cațavencu Incomod. Nu scria nici un text, nu mai era legat decât emoțional de revistă, dar era printre membrii fondatori ai ACAC. I se pusese în cârcă funcția de redactor-șef, absolut onorifică, pentru a elimina, din start, orice luptă internă. Într-o gașcă în care aproape fiecare avea orgolii cam cât pentru doi oameni normali (uneori mai mult), soluția asta a conducerii colective și a lipsirii de prerogative a celei mai importante funcții dintr-o redacție a însemnat, de fapt, singura șansă de supraviețuire a revistei. Asta într-o perioadă în care redacții se făceau și se spărgeau mai des decât guvernele PNL-ului din 2019-2021.
Era, într-adevăr, o perioadă în care te puteai trezi că, peste noapte, o întreagă redacție a plecat de la o publicație pentru a înființa o alta. Așa făcuserăm și noi, până la urmă. Dar știu oameni din presă care până în 1996-1997 au schimbat cel puțin patru-cinci redacții, fiecare fiind un start-up la vremea ei. Noi am avut acea plecare de grup dinspre Cațavencu înspre Academia Cațavencu, după care am reușit să stăm cam în aceeași formulă aproape douăzeci de ani.
Odată cu apariția Academiei Cațavencu am devenit și eu, în sfârșit, plătitor de taxe la stat, având primul meu contract de colaborare. Pentru că eram minor, contabila n-a vrut să-mi facă carte de muncă, deși ar fi fost absolut legal, pentru că depășisem vârsta de 16 ani. Cândva, la vârsta pensionării, am să regret mult perioada aia și faptul că nu am insistat mai mult să am carte de muncă. Dar atunci nu-mi păsa. Aveam primul meu salariu, iar asta îmi era suficient. Înțelegerea a fost ca până termin liceul să fiu angajat doar cu jumătate de normă. Teoretic, ar fi însemnat că voi munci doar jumătate din cât munceau ceilalți, dar asta era oricum ceva greu de cuantificat. Oricum, salariul era doar un punct de pornire, pentru că, pe lângă asta, eram plătiți pentru fiecare articol publicat.
Semnasem doar cu inițialele și în Cațavencu, așa cum făceam mai toți, pentru că eram puțini. Dar la Academia Cațavencu am început să folosesc din ce în ce mai des, încă din perioada aia, PAH, pe post de semnătură. Culmea, nu în revistă, ci pe exemplarele de lucru. Cine erau ele și ce rol aveau în viața noastră, în episodul viitor.
