Eugen Istodor a scos, în 2018, o carte despre Academia Cațavencu: Cațavencii și tribul lor. N-am înțeles-o nici acum. Adică nu i-am înțeles formatul, logica, scopul. Eugen a încercat să facă un soi de lucrare științifică. Poate își pregătea un doctorat pe tema asta, poate viza vreo bursă de cercetare, habar n-am. Nu ne-am mai văzut de multă vreme, de vorbit prea mult n-am vorbit niciodată. M-a amuzat, însă, modul discret în care, deseori în acea carte, Eugen recunoaște că aproape două decenii nu a avut habar pe ce lume și în ce lume a trăit.
La un moment dat, Istodor încearcă să spună povestea pseudonimelor folosite în Academia Cațavencu. Iar pentru a face asta, nu ne spune nici părerea lui și nici nu relatează cum crede el că a apărut fenomenul. Pur și simplu citează amplu o lucrare de diplomă sau de masterat/doctorat a unei alte persoane. Da, el, un om din interiorul redacției, teoretic, lasă pe cineva din exterior să bată câmpii cu grație despre acele pseudonime, cărora li se conferă roluri și semnificații mult mai profunde decât au avut în realitate.
Eram, așa cum tot insist, puțini. Am spus demult, foarte demult, într-un interviu pentru TVR, că în redacția Academiei Cațavencu eram cam ca răzeșii ăia din „Sobieski și românii“: câțiva oameni ascunși în spatele meterezelor, agitând fiecare câte o căciulă cu fiecare mână, ca să părem mai mulți. Cred că cel care a spus asta primul a fost Ivanciuc. Dar mi-a plăcut mult imaginea și mi-am însușit-o. Mea culpa.
Ei bine, fiind atât de puțini, iar revista din ce în ce mai mare, trebuia să facem cumva să nu repetăm de prea multe ori într-un singur număr aceleași semnături și inițiale. Ăsta era un aspect. Al doilea era ceva mai delicat. Aveam printre noi oameni care-și construiseră o imagine de seriozitate, aveau un statut, își croiau loc cu coatele în lumea bună a intelighenției naționale. Nu mulți, dar aveam.
Ioan T. Morar, de exemplu, chiar dacă activa și în Divertis, ținea foarte mult să nu se asocieze prea tare cu o publicație atât de neserioasă, mai ales că la vremea aia scria și în revista Alianței Civice. Este ușor de închipuit că nivelul discuțiilor din redacția revistei Alianței Civice era cu mult mai elevat decât cel din redacția Academiei Cațavencu. În plus, în revista Alianței Civice se scriau lucruri serioase, analize, finețuri. La noi mai scăpau niște glume, niște miștouri, și-o mai luau și ’telectualii. Or, Biju (așa i se spunea și i se mai spune lui Ioan T. Morar) prefera ca Ana Blandiana și Romulus Rusan să-l considere un om serios, nu vreun saltimbanc la vreo revistă neserioasă.
Așa că, la un moment dat, Biju a început să-și semneze rubrica („Fincă“ era a lui) și cam toate celelalte texte cu pseudonime. Numai poșta redacției o semna cu numele lui. Mulți membri ai elitelor artistico-literare cărora le dădea târcoale plin de complimente potrivite i-ar fi întors spatele dacă ar fi știut că Platon și Aristotel, care-i mai bălăcăreau nițel din când în când, sunt de fapt simpaticul Biju. Or, nimeni, cu atât mai puțin el, nu și-ar fi dorit să se întâmple așa ceva. Platon și Aristotel au prins foarte bine la cititori, ca semnătură. Mai ales că prestau câte o altă activitate în fiecare număr. N-a durat mult până când ne-am dat seama că este o bună metodă să ne mai ferim de reacțiile unor oameni pe care îi mai întâlneam și în viața de zi cu zi. Așa că am început să semnăm, din ce în ce mai mulți, cu pseudonime. Mai haioase sau nu, mai în versuri sau în proză foarte scurtă, revista a devenit rapid dominată de pseudonime. Până la urmă, ele au devenit cumva obligatorii, ideea fiind ca un text să funcționeze în toate cele trei componente principale ale sale: titlu, conținut și semnătură, toate trebuind să aibă legătură între ele. De la un moment încolo, dacă predai un text fără titlu sau semnătură erai penalizat. Dintre toate textele din Academia Cațavencu, doar câteva rubrici mai erau semnate cu numele real al autorului: pagina 3, unde apăreau anchetele, „Cuvântul care…“, interviul, „Tupeu“, o rubrică din mijlocul revistei, topul de pe ultima pagină, „Mazeta Sporturilor“, poșta redacției și, când a apărut, „Contraeditorialul“.
Apărute din nevoia lui Biju de a-și păstra respectabilitatea în fața cuplului conducător al Alianței Civice, pseudonimele jucăușe din Academia Cațavencu n-au fost parte a unui manifest literar, nu transmiteau mesaje ascunse, nu și-au propus să pună bazele unei mișcări de underground. Dar dacă dați de vreun studiu pe tema asta, citiți-l. Noi râdem mult de fiecare dată când descoperim profunzimile care ni se atribuie.
Tin minte si acum concursul lansat de voi in care trebuia sa ghicim cine-i Tetelu. Faine vremuri!