Primele tiraje ale Academiei Cațavencu au fost de 20.000 de exemplare săptămânal. Era puțin, dar trustul Expres nu voia să riște retururi prea mari. Retururi nu erau, tirajele publicațiilor încă nu scăzuseră, se consuma presă, dar strategia de afaceri, în care noi nu prea aveam multe de spus, se baza pe riscuri minime. Ceea ce nu știam, și nu știa aproape nimeni, era că trustul Expres pregătea pentru 1992 lovitura anului.
Ion Cristoiu, al cărui nume se legase, în 1990, de Zig Zag, se alăturase trustului Expres în toamna lui 1990, când apăruse Expres Magazin. Așadar, în momentul în care Academia Cațavencu se asociase cu trustul, acesta avea deja două publicații foarte prezente, cu notorietate și cu tiraje considerabile. Ambele erau, practic, fabrici de bani. Noi, cu o publicație de nișă, nu aveam cum să fim vedetele trustului. Asta nu ne împiedica să sperăm că vom fi, cândva, buricul. Dacă nu al pământului, măcar al trustului.
Expres era revista radicală pe zona politică, Expres Magazin era publicația mai calmă, care publica săptămânal editorialele-fluviu ale lui Ion Cristoiu. Conta atât de mult, încât – am descoperit ceva mai târziu – mulți dintre puștii care dădeau examen la nou înființata facultate de jurnalism a Universității București îl aveau drept model de ziarist pe Ion Cristoiu. O epocă pe care o să o regretăm mult, căci atunci erau vedete ziariștii de presă scrisă, nu cititorii de prompter. Azi, cei care se înscriu la FJSC se visează mai degrabă Selly. Nici măcar Dan Negru sau Andreea Esca.
Spre jumătatea lui 1992 începuserăm să ne simțim cât de cât confortabil. Aveam stabilitate financiară, salariile veneau la timp, măcar grija asta nu exista. Altfel, ne căutam, încrâncenați, drumul. Și ca grup, și ca indivizi. Dacă de-afară păream o echipă foarte sudată, în interior mai aveam destule convulsii, mai ample sau mai meschine. De obicei, mai meschine. Începuserăm să avem contre externe serioase, eram înjurați constant de România Mare, ne-o luam și de la TVR, enervam, deci contam. Începuseră să apară și primele materiale mai serioase despre serviciile secrete și despre moștenirea Securității, iar asta, din nou, enerva.
Prin aprilie-mai 1992 a început să umble zvonul că Mihai Cârciog îi făcea cotidian lui Ion Cristoiu. Plecau oameni din diverse redacții, se lucra la perete, părea să fie o chestie foarte serioasă. Noi, specialiști în media, cum ne consideram în mințile noastre înfierbântate, am decretat că noul cotidian al lui Ion Cristoiu nu are nici cea mai mică șansă de reușită. Habar n-aveam de nimic, de fapt.
Pe 22 iunie 1992 a apărut Evenimentul zilei. Era evident că aveam în fața ochilor primul cotidian tabloid din România de după 1945. Pe terasa de la Uniunea Scriitorilor, din curtea Casei Vernescu, analizând la virgulă conținutul și privind cu dispreț tiparul precar, cu poze deseori înecate, ne-am convins pe noi înșine că Evz va fi primul eșec răsunător al lui Cârciog.
22 iunie a picat, în 1992, într-o luni. Fiind ziua noastră de redacție, cum este și azi, nu cred că a fost cineva la petrecerea de lansare a Evenimentului zilei. Dar ne-am amuzat copios toată săptămâna ascultând povești de acolo. Cât de caraghios era Jack, cum se împăunau toți redactorii cu stațiile lor Motorola, din astea…
Unele informații din epocă spun că primul tiraj al Evz a fost tot de 20.000 de exemplare, cât trăgea și Academia Cațavencu. Pentru noi era o confirmare a îndoielilor pe care le avea inclusiv nea Mihai. Eram fermi pe poziția noastră arogantă: va fi un eșec, o să fie o cădere răsunătoare etc.
Nu puteam să ne înșelăm mai mult de atât. Extrem de rapid, Evenimentul zilei a devenit un fenomen și un succes de casă. În două-trei luni de la lansare, Bulina Roșie, alint peiorativ pe care oamenii de-acolo l-au transformat în renume, vindea 500.000 de exemplare în fiecare zi. Cred că au avut și vârfuri de peste 600.000. Departe, foarte departe de eșecul pe care-l preconizam noi.
Nu eram, iată, niște buni prezicători și nici prea pricepuți în psihologia consumatorului român de presă. Dar începeam să fim din ce în ce mai buni pe felia noastră. Iar nișa de la care porniserăm în 1991 se lărgea rapid.
Bă, ce să zic?!
Io mai am și acum puzzle-ul ăla al vostru cu Iliescu terorist, cu mitralieră și trandafir pe brasardă. Tare!