Nu cred că în primul an de existență cineva din redacție a luat foarte în serios cuvântul „academie“ din numele cel nou al revistei. Atunci când s-a produs ruptura de Ovidiu Nacu era nevoie de un nume. Ideal ar fi fost unul care să lase senzația continuității, dar fără să încalce prea mult drepturile de proprietate intelectuală ale Batalului. Chiar dacă au existat mereu dispute privind numele celui care a lipit academia de Cațavencu, memoria generală îi cam atribuie acest merit lui Ioan T. Morar. Dar, cum am spus, ne consideram în continuare băieții de la Cațavencu și, cum de asemeni am mai amintit, spre frustrarea noastră, ni se spunea „băieții lui Dinescu“.
1992 a fost primul an în care, cu autoironie, am început să folosim, referindu-ne la noi înșine, termenul de „academicieni“. Iar asta își are originile în primul bal al Academiei Cațavencu, manifestare care a fost, până în 2010, o adevărată instituție în sine.
Urma să marcăm un an de la apariția Academiei Cațavencu, printr-o petrecere pentru ziariști (evident) și politicieni. Dar o simplă petrecere ar fi fost banală. Așa că, autoironici sau tupeiști, nici nu știu, am numit această petrecere „bal“, deși nu avea comun cu un bal decât locul de desfășurare: parterul boieresc al Casei Vernescu, sediul de la acea vreme al Uniunii Scriitorilor. Nu știu dacă scriitorii au dat acolo petreceri, dar noi am dat câteva de-a lungul timpului, iar cea din 1992 a fost prima.
S-a discutat, nu foarte aplicat, despre program și desfășurător. Mircea Dinescu a fost destul de implicat în acest bal, prima și ultima dată. Pentru că el făcea rost de mâncare și de băutură, ca să nu cheltuim din bugetul inexistent al publicației. Peste ani, bugetele balurilor aveau să ajungă la sume consistente, dar în 1992 nu era cazul.
Și, pentru că tot s-a implicat, Mircea a avut și o idee. Bună. Revoltat de faptul că Academia Română le dăduse laureaților săi din acel an câte 10.000 de lei drept premiu, adică 23 de dolari, Mircea a ținut morțiș să suplimentăm noi, considerabil, aceste premii de-a dreptul batjocoritoare. Și tot el s-a ocupat să facă rost și de banii necesari, găsind un sponsor discret, al cărui nume nu-l știu (dar îl bănuiesc) nici astăzi. Așa se facă că, la primul său bal, unde membrii redacției s-au îmbrăcat în costume populare (închiriate de pe nu mai știu unde), Academia Cațavencu a acordat premianților Academiei Române premii bănești de câteva ori mai mari.
De atunci, cumva, am început să ne luăm pe noi înșine peste picior, făcând, însă, același lucru și cu Nemuritorii. Deveniserăm, prin generozitatea sponsorului găsit de Mircea, colegii lor, academicienii.
Tot atunci, la primul bal, a luat naștere și instituția premiilor Academiei Cațavencu. Făcute realmente pe genunchi.
Nu mai țin minte câte și care au fost, țin minte doar că eram în camera cea mare a redacției și ne schimbam în costumele populare în care, fără-ndoială, arătam din cale-afară de ridicoli. Mircea Toma, care poate fusese însărcinat să se ocupe de premiile astea, poate nu, era destul de disperat, pentru că nu avea mai nimic. Și nu avea pentru că nimeni nu făcuse nimic. Nici măcar o listă a premianților. Acolo, într-o atmosferă de vestiar de internat, trăgându-ne pe noi niște ițari destul de penibili, s-au născut cele mai multe premii ale primului bal al AC. Țin minte doar contribuția mea, cred că singura, în urma căreia Corneliu Coposu a primit titlul de Criptociocoi. Faptul că atât Seniorul, cât și ceilalți din sală au râs a fost, dacă vreți, o confirmare că ironia la adresa discursului Opoziției, care una-două dădea cu criptocomuniștii în populație, a fost bine înțeleasă și destul de bine primită.
