Nu îmi aduc prea bine aminte cam cât de des începusem să scriu în Cațavencu. Știu că mă rodea faptul că ratasem marele hit al revistei de la începutul existenței sale: tipărirea numărului Scânteia. A fost un succes de casă enorm și, știu din povestiri, s-au tras câteva tiraje serioase, după ce primul s-a epuizat aproape instantaneu. Cred, și sper să nu mă-nșel, că s-au tipărit, în cele din urmă, 500.000 de exemplare, care s-au vândut toate. Unii l-au cumpărat cu speranță, crezând că se întorc deja vremurile bune, alții auziseră că e o chestie la mișto și au vrut să se distreze. Un succes și, în același timp, premisele distrugerii construcției firave care era acea micuță editură care scotea o revistă cam de nișă.
Scânteia a adus încasări mari și i-a arătat lui Ovidiu Nacu faptul că se pot face bani serioși din presă. Cațavencu, totuși, nu făcea bani serioși. Așa a apărut Cațavencu Internațional, al doilea săptămânal care avea drept scop să nu aducă bani frumoși. De fapt, ambele reviste ar fi trebuit să aducă bani frumoși, dar nu o făceau. Nu era publicul pregătit, poate, nu-și găsiseră nici revistele linia, poate. N-o să știm niciodată.
În timp ce noi ne pierdeam vremea prin redacție, Ovidiu încerca să construiască un trust. Baza era Cațavencu, venise și Internaționalul, scris de aceiași oameni, iar mai departe erau niște încercări de a construi o rețea națională de difuzare. Și au mai fost și altele, dar asta mai târziu.
Mie începuse să-mi placă să o ard cât mai mult prin redacția de la Curtea Veche.
Scriam cam un text pe săptămână, două după ce apăruse și Internaționalul, apăreau, eram mândru de asta și mai încasam și niște bani. Dar cel mai tare lucru pentru mine era că puteam sta în birourile alea. Terminam orele, mă urcam în autobuz sau în metrou și mergeam la redacție. Nu mă fascinau ședințele de redacție sau pregătirea revistei pentru plecarea în tipografie. Nici nu-mi amintesc să fi observat astfel de activități. Dar eram capabil să stau ore-ntregi cu gura deschisă la schimburile de replici dintre membrii redacției.
Fusesem fascinat, de mic, de replicile istețe din cărțile lui Dumas și nu doar ale lui. Mie mi se întâmpla ca de multe ori să rămân fără replică în fața vreunui coleg, să nu știu cum să răspund și să mă înroșesc. Mă răzbunam seara, construind în camera mea, cu mare întârziere, replicile potrivite. De aia mă fascinau dialogurile din foiletoanele franțuzești. Erau tăioase, amuzante, spontane. Mă rog, în jocul dintre scriitor și cititor ele erau spontane, indiferent de cât ar fi stat cel dintâi să le compună.
Exersându-mi spontaneitatea, ani de zile, ajunsesem la un nivel satisfăcător, credeam eu. Dar m-am prins, în redacția Cațavencu, de faptul că eram un foarte începător.
Vreun an de zile, cel puțin, am tăcut mâlc. Nu m-am băgat în discuții decât atunci când simțeam că pericolul de miștouri s-a îndepărtat suficient. Altfel, aș fi fost victimă sigură. N-avem cum să concurez cu ei, cu nici unul. Aproape.
Când se dezlănțuiau miștourile, era bine ori să poți răspunde rapid, la fel, ori să taci naibii din gură. Nu doar că te expuneai ridicolului cu vreo replică nepotrivită, țâfnoasă sau indignată, dar asta putea să atragă tirul doar asupra ta. Al tuturor.
Culmea este că atmosfera asta a predominat în redacție foarte-foarte mulți ani, indiferent de cum s-a numit publicația pe care o scoteam. Uneori, părea că am cheltui pe miștourile interne mai multă energie decât pe facerea revistei. Doar părea. 80%, cel puțin, dintre glumele de interior n-ar fi putut fi publicate. Nu în România, cele mai multe, iar altele aveau nevoie de o bibliografie atât de stufoasă cu întâmplările din redacție încât ar fi fost de neînțeles în afară.
În 2010, când m-am întors în redacție după o destul de îndelungată bejenie în publicitate, lucrurile se schimbaseră radical. Era foarte multă seriozitate, un respect deșănțat față de seniori și apăruseră formulări ciudate, precum „dumneavoastră“, „domnul X“ și altele de același gen. Produsul era mult mai profesionist, redacția, însă, era aproape moartă.
