Când am ajuns în redacție eram, dacă mai țineți minte, elev de liceu, în clasa a IX-a. Mulți dintre cei care puseseră bazele revistei și rămăseseră să și construiască pe ele erau studenți sau de-abia terminaseră facultatea. Viorel Moțoc, pe care mi-l aduc bine aminte din zilele alea, era student la Litere. La fel ca Eugen Istodor, dar de Eugen nu țin minte să fi dat prea des atunci pe acolo, ci de-abia după ce Cațavencu s-a transformat în Academia Cațavencu. Mai era grupul electrotehniștilor. Doru Bușcu, Sorin Vulpe și Liviu Mihaiu porniseră în același timp în facultate, fiind colegi de an. Cel puțin la început. După aia, Liviu le dăduse avans, fiind convins că-i ajunge din urmă. Alexandru „Ducu“ Hâncu venea de la Medicină. Proaspăt absolvent, cred. Felix Anton Rizea era un tomnatic student la Teatru. Așa că faptul că eu eram doar elev de liceu nu sărea prea mult din schema de bază a redacției. Probabil că am fi putut părea un grup de tineri studioși care, în timpul liber, ne mai adunam și mai scriam câte ceva, mai mult sau mai puțin inspirat, pentru revistă. Am fi putut pretinde, peste ani, că veneam în redacție, ne dădeam textele sau le scriam acolo, iar în restul timpului ne aplecam cu dedicație asupra manualelor și cursurilor, studiind. Ceea ce, desigur, nu făceam. Eu, e drept, pentru că deseori plecam spre Cațavencu direct de la liceu, căram mereu cu mine manualele și caietele zilei, dar, ca să fiu sincer, în perioada aia de început nu am scos vreunul din rucsac.
Cei mai apropiați de vârsta mea erau, atunci, Viorel și Eugen. Ne despărțeau doar șapte ani. De aia tind să cred că ceilalți (cu excepțiile amintite) terminaseră sau tocmai terminau facultatea.
Dar nu de Viorel sau de Eugen mă apropiasem cel mai mult. Eram aproape fascinat de exuberanța Piticului, un etern spectacol în mișcare, care-și masca mereu întârzierile și lenea de a scrie la timp cu diverse povești ale aventurilor lui de peste noapte, într-un București care descoperea foarte însetat tipul ăsta de viață. „Piticul“ îi spuneau toți, dar evident că nu-i plăcea porecla asta. Când se prezenta câte unui nou-venit, avea grijă, mereu, să-și introducă singur porecla oficială, aia agreată de el, pe care încerca să o impună în fața poreclei incorecte politic, care făcea trimitere la înălțime: „Salut, eu sunt Liviu Mihaiu și mi se spune Colivie“. După asta urma o explicație cam abracadabrantă a poreclei „Colivie“. Cică, atunci când era mic, în Constanța natală, avea obiceiul de a prinde păsări, pe care le băga în buzunarele de la pantaloni și, prin urmare, de aia îl porecliseră prietenii „Colivie“. Nice try, cum ar veni, dar nu țin minte ca în toți anii în care am lucrat împreună să i se fi spus prea des „Colivie“. Și, cum corectitudinea politică nu se inventase încă, am continuat să-i spunem Piticul. La mine a durat mai mult până să folosesc prima dată porecla. Eram destul de sfios, la început. Nu țin minte anul, nu țin minte contextul, dar atunci când, în loc de „Liviule“, i-am spus „Piticule“, a fost mai degrabă o declarație de independență. E posibil ca asta să se fi întâmplat târziu, poate prin 1992-1993. Cred că 1992, mai degrabă.
Oricum, nici pe lângă Liviu nu atârnam prea mult. Era fascinant de privit, era mișto să vezi cum construia povești complexe, pe care ceilalți i le deconstruiau ușor, dar cam atât.
Cred că cel mai mult îmi plăcea să stau pe lângă Ducu Hâncu. Nu pot să spun neapărat de ce, dar avea un farmec al lui și era cel care, când se pleca spre bere, avea grijă să nu mă uite prin vreun colț al redacției.
Pe lângă faptul că părea să știe foarte multe despre lucrurile care se întâmplă dincolo de granițele țării, citind și multă presă străină, Ducu avea și o îndelungată experiență de scenă, făcând parte dintr-o fostă brigadă studențească, devenită în zilele alea de început de democrație o trupă de umor care se putea bate de la egal la egal cu Divertis. De fapt, din punctul meu de vedere, băteau de departe Divertis, pentru că ei făceau doar umor politic, iar Divertis nu, ceea ce le asigura celor din urmă și accesul la programele TVR. Trupa lui Ducu, formată din mediciniști/deja medici, se numea DAB. De la Ducu, Andrei și Bogdan. Așa-i chema pe ei, na.
