În decembrie 1918, Franța, Anglia, Italia, Germania și Austria își pansau rănile și șchiopătau către conferința de pace de la Paris. România, care avusese parte de un război scurt și dezastruos, se pregătea să și-l prelungească. Teritoriul ei s-a lărgit mai repede decît s-au putut retrage armatele care-l ocupau, așa că România Mare era o țară cu inamicul în interior.
Pentru toată lumea devenise clar că Transilvania nu poate fi dobîndită doar cu rugămințile Franței. Era nevoie și de tunurile de la Mărășești, pe care Averescu și Prezan le-au deplasat urgent pe linia Mureșului. Basarabia, la rîndul ei, era locul de petrecere al dezertorilor ruși, care nu puteau suporta ideile bolșevice decît beți. Trupele române trimise peste Prut duceau lupte grele de eliberare în fiecare podgorie și la fiecare cazan de țuică.
În martie 1919, guvernul de la Budapesta a căzut și a venit la putere Bela Kun. Bela era un comunist fabricat în taberele de prizonieri din Munții Urali. Avea stofă de anarhist, o aplecare deosebită spre terorism și un trecut turbulent în Transilvania. A proclamat Ungaria republică sovietică și a format rapid o armată maghiară care să apere teritoriile pe care hoinărise Attila.
Această armată a atacat armata română prin surprindere, cu o zi înainte de ofensiva planificată de generalii noștri. Numai că, de data asta, ungurilor le lipseau nemții și tunurile Krupp. Românii și-au dorit mai mult victoria, au respins atacul pe întregul front și au închis partida la modul decisiv, aruncînd inamicul peste Tisa.
Bela Kun a atacat apoi Cehoslovacia, pe motiv că regele Arpad deținuse acolo pășuni în secolul IX. Slovacia de Sud a devenit Ungaria de Nord, apoi Republica Sovietică Slovacă. Armata română a fost nevoită să atace trupele lui Bela Kun ca să nu pice ea însăși în încercuire. Se poate spune că cehii n-au trăit, la rîndul lor, experiența sovietelor, mulțumită infanteriștilor noștri. Nu pretinde nimeni recunoștință pentru acel ajutor, dar un preț mai bun la berea cehească n-ar strica.
