–Preacinstite Amfilohie, am a-ți spune ceva, grăi vodă Ștefan în ceas de seară, cînd umbrele lungi alungaseră curtenii și numai credinciosul Șendrea mai rămăsese în singurătatea care-i înconjoară mereu pe cei puternici.
–Și cînd spui „preacinstite“ bați un apropo subtil la faptul că moldovenii se preacinstesc? întrebă acesta bănuitor.
–Atunci bine că nu ți-am zis „preacuvioase“, că sigur începeai să te juri că nu, nu ți-au fost ascultate rugile către sfînta Cordelia, izvorîtoarea de mi…
–Mijește luna, Măria Ta, să nu vorbim cu păcat… interveni sfătos Amfilohie.
–Ba să vorbim, băi Amfi, că așa mă învățai în studenție: „Păcat e să ratezi ocazia, Ștefane!“. Degeaba îți explicam printre sughițuri că voi fi degrabă vărsătoriu, tu pricepeai în chirilică. Așa am ajuns eu să amestec Busuioaca de Huși cu Grasa de Cotnari.
–Așa, și? În definitiv, vinul e vin…
–Da, și grasa era grasă! zise vodă printre dinți.
–Dacă ăsta e soiul, dădu arhimandritul nedumerit din umeri.
–Nu, Amfilohie, soiul era băbească. Băbească din aia stătută mult în butoi fără cep la vrană.
–Doamne, iartă celor greșiți, se închină Amfilohie.
–Mai bine te-ai ruga de uitare, nu de iertare, îl îngînă Ștefan vodă. Tu crezi că de plăcere sînt un fluturaș alcoolic care zboară pe trei cărări din floare-n floare? E o încercare disperată de-a șterge traumele tinereții, băi Amfi! Se sparie gîndul la gîndul că aș putea rămîne în istoria acestui popor mîndru, demn și curat drept Ștefan cel Mare Bețiv și Curvar. Ce vor spune urmașii noștri?
– „Frate, respect! Ești cel mai bun român!“
–Ce, mă?
–Vreau să zic, poate că Măria Ta ar vrea să-și liniștească puțin cugetul cu o sfîntă spovedanie?
–Spovedanie?
–Interogatoriu în care îți pun poalele mele-n cap, îl lămuri arhimandritul, fără a se teme că, peste veacuri, istoricii ar putea interpreta vorbele sale drept semn sigur că și pe vremea aia domnitorii erau puși de securiști.
– Ai chiloți, da? întrebă vodă suspicios.
Jignit de o asemenea întrebare, Amfilohie se retrase. Reveni cîteva clipe mai tîrziu, aranjîndu-și cine știe ce la spate, sub rochia de călugăr.
–Gata? Să începem. Mărturisește, Măria Ta, ce-ți apasă cugetul.
–Am preacurvit, preacuvioase…
–Eh… preacurvit, nu zice la Ecleziast „Creșteți și vă înmulțiți și stăpîniți pămîntul“? Pur și simplu ești un entuziast, ce păcat e ăsta? Bașca, dacă marele Caesar era bărbatul tuturor femeilor și femeia tuturor bărbaților, măcar jumate din marele tău strămoș să fii și tu!
–De ce n-aș fi complet după exemplul său? întrebă Ștefan cu ambiția încununîndu-i privirea de vultur ca un nimb de slavă.
–Nu poți fi întocmai precum marele Caesar pentru că, dintre noi doi, doar eu am fost hărăzit vieții monahicești, zîmbi Amfilohie cu subînțeles.
–Vrei să zici că marele Caesar a fost Pontifex Maximus și tu îi urmezi ca arhimandrit?
–Dar la ce altceva aș putea să mă refer, Ștefane? întrebă mirat călugărul.
–N-am nici cea mai vagă idee, Amfilohie, spuse la fel de mirat și domnitorul.
–Așa mă gîndeam și eu. Să trecem deci mai departe.
–Beau prea mult, părinte…
–Vasluienii beau, Ștefane, tu împărtășești din sîngele Domnului. De cînd e un păcat să-ți demonstrezi credința?
–Am luat numele Domnului în deșert…
–Ai luat pe dracu’, n-ai fost în viața ta în Cruciadă în Țara Sfîntă.
1 comentariu