Primul Kingsman – The Secret Service – a avut puncte bune. Mai multe sau mai puține, după îngăduința privitorului. Personal, i-am reproșat instinctul stupid de-a rata tonul general și destule secvențe, în special prin supralicitarea ridicolului și a mitocăniei. Uneori merge, sînt zeci de filme care funcționează ireproșabil ridicînd constant miza și doza de incredibil. Kingsman însă, deși recunoștea din start că vrea să ia la mișto universul James Bond, reușea din cînd în cînd să fie băiatul stilat care mănîncă șaorma și se șterge de sosul care-i potopește figura cu mîneca.
În fine, a fost, a avut succes, trebuia să apară continuarea: Kingsman 2: În Căutarea A Și Mai Mulți Bani. Bine, oficial se numește The Golden Circle, greu de spus dacă e o tentativă de subtilitate sau doar o cocălăreală de prost gust.
Greu de spus înainte de vizionare. După, lucrurile devin infinit mai simple. E o cocălăreală. Exagerarea domnește suprem asupra noii producții și verosimilul a fost alungat cu furci și torțe de gloata furioasă a producției. În loc să învețe din lecția trecutului, în loc să rețină lucrurile bune și nuanțele care au mers brici, filmul preferă abordarea de troacă și mizează totul pe puerilul „Mai Mult e Mai Bun!”.
Avem mai multă acțiune, aruncată pe ecran din găleți și cisterne de pixeli modificați genetic pe computer, dar n-avem pic de tensiune. Regizorul iubește CGI-ul ca pe sine însuși și mizează enorm pe scenele bibilite pe computer, dar toată fugăreala, ciuruiala și poceala nu valorează prea mult atîta vreme cît legile realității sale sînt mai flexibile decît plastilina. Degeaba insiști pe „E atît de aproape de moarte!” dacă moartea în sine n-are nici o valoare. Colin Firth a murit ca să revină pe ecran bine-mersi, viu și nevătămat. Mă rog, parțial vătămat, dar nu foarte grav. În definitiv, să fii împușcat în cap nu mai e de mult la fel de serios.
Și e ușor să înțelegi de ce. Ai nevoie de un băiat simpatic ca să-ți ducă filmul în cîrcă. Kingsman 2 mizează pe tona de nume celebre, dar suferă la capitolul protagonist. Taron Egerton n-are nici talentul și nici charisma necesare. El se străduiește să fie un băiat de acțiune, dar se pierde în decor ori de cîte ori apare cîte un actor adevărat în cadru.
Din fericire pentru el, nimeni nu se chinuie într-adevăr să joace. În cel mai bun caz, joacă ironic, pentru că 1) hipstereala e la modă și 2) cu un scenariu atît de stupid nici nu poți fi serios. Deja e clar că ai venit pentru bani. Practic, în materie de scenariu și actorie, e relativ trist să vezi că singura pată de culoare simpatică e Elton John jucîndu-se, practic, pe sine.
Dar poate că, de data asta, antagonistul nebun nu mai este o caricatură ridicolă și povestea chiar are miză? Nu. Julianne Moore pare un personaj desprins din mintea lui Mel Brooks pe halucinogene puternice, în timp ce se uită la Nașul, varianta necenzurată. Teoretic, este o traficantă de droguri atît de genială și de evil încît tremură guvernele de frica ei. Nu mai spun de acoliți, care se pot trezi aruncați de cîini robotici în mașina de tocat carne și serviți drept hamburgeri foștilor colegi.
Practic, e Nevasta lui Frankenstein care întîlnește Neveste disperate. Rezultatul, departe de-a fi măcar simpatic, intră în zona tristă a lipsei de imaginație, compensată cu extra-sos de ridicol.
N-am scris mai nimic despre poveste și nici nu cred că are sens. E simpluță, doar un pretext pentru acțiune și comedie. Dar cum prima e ratată de neseriozitate, iar a doua e groasă și cam răsuflată, pretextul apare și mai scheletic în lumina proiectorului.
Kingsman: The Golden Circle. R.: Matthew Vaughn. Cu: Taron Egerton, Colin Firth, Julianne Moore.
