Un prieten al unui prieten e șofer Uber. N-o face bani și nici n-aș putea să spun care e motivul exact, pentru că și mie mi-e neclar. Ar putea fi plictiseala sau o insomnie rebelă, dar nici nu contează prea mult. Important e că iese cu mașina pe traseu și nu-l deranjează dacă se abate de la drum pentru niște experiențe noi.
O întâmplare recentă pe care a trăit-o m-a făcut să-mi dau seama că, în ciuda interdicției de a bea la volan, șoferia pe Uber e ca o beție. Te poartă acolo unde nu-ți imaginai că o să ajungi și te lasă cu niște povești pe care să le dai mai departe, la bere.
Părea o seară banală din viața unui șofer Uber atunci când a luat o comandă undeva în partea de nord a Bucureștiului. S-a dus la adresă. A coborât din bloc un cetățean ușor beat, cu o pătură în brațe. Plângea. În pătură era o pisică pe moarte, prea inertă ca să arate mai degrabă a animal decât a guler de blană. Nimic tragic, doar bătrânețea, care epuizează, după trecerea anilor, toate cele nouă vieți.
S-au dus la un cabinet veterinar. Clientul a intrat cu pisica în brațe, el a așteptat în mașină. Douăzeci de minute mai târziu, o luau iar din loc căutând un loc unde să îngroape pisica. Au oprit la Dedeman Băneasa, ca să cumpere o cazma, și pe urmă au ieșit de pe DN undeva la marginea Otopeniului, într-o zonă unde se construiesc blocuri noi. Înainte să pună pământul înapoi în groapă, au spus amândoi o scurtă rugăciune, pentru ca nici o familie tânără de corporatiști să nu fie bântuită ani de zile de-acum încolo de sufletul fără liniște al pisicii.
