Marea dorință a lui Oliviu Vlădulescu era să fie profesor. În adolescență, mai precis pe cînd mai era elev de liceu, Oliviu lipise în Gara de Nord niște afișe făcute de el, contra lui Ceaușescu. Atunci l-a prins Miliția în gară și l-a dat pe mîna Securității. A încasat bătăi cumplite, surori cu moartea. Apoi a fost băgat în pușcărie, dar nu la „politici”, fiindcă oficial în România nu mai existau deținuți politici. Cînd Ceaușescu a dat o amnistie a scăpat și Oliviu din închisoare.
Și-a terminat el liceul, a intrat la facultate, la Franceză, și după ce a absolvit printre primii a vrut să se ducă profesor la Slobozia, orașul lui natal. Nu! Activitățile lui anterioare nu îl făceau demn să fie profesor. I s-a încredințat o funcție de magazionier al cărților care urmau să intre în librării în Slobozia, cu un salariu cam de căcat. Laurențiu Ulici îl cunoștea și îi știa și povestea, dar cînd se ducea la Slobozia nu se temea să se afișeze cu Oliviu și nici să meargă la el acasă, într-un apartament de bloc unde l-am auzit și eu cîntînd la chitară și cu vocea, compozițiile sale, pe versurile prietenului său Mircea Dinescu, dar și pe una dintre dintre poeziile lui Ulici.
Pentru oficialitățile orașului, Oliviu era un ghimpe de care nu știau cum să scape.
Mergem la Slobozia, Laurențiu Ulici și eu, la cîteva lansări de carte care au avut loc în aceeași zi. Skoda lui Laurențiu nu prindea mai mult de 130 de kilometri pe oră, chiar dacă el apăsa accelerația pînă jos, de vuia motorul bietei mașini.
Atunci l-am cunoscut pe Oliviu Vlădulescu, un tip vesel care și citea cărțile care îi intrau în depozit. Tot atunci a venit la Slobozia și Mircea Nedelciu.
După ce s-au terminat lansările de carte, inclusiv a volumului meu de debut, plecăm într-un grup acasă la Oliviu. Oliviu, la un moment dat, pe stradă, se uită la cer și se întinde satisfăcut ca și cum s-ar fi trezit dintr-un somn cu coșmaruri. Nedelciu îmi spune: „Numai cine a stat în pușcărie, bătrîne, știe să se bucure și noaptea că vede cerul”. Mircea Nedelciu știa din experiența lui cum venea cu contemplarea cerului din pușcărie. O experiență scurtă, dar, vorba lui, de neuitat. Peste ani, adică după 1989, Oliviu avea să devină profesor de liceu la Slobozia. Și cînd ministrul Miclea și-a dat demisia din pricină că Puterea nu-și respectase promisiunea de a da 6% din buget pentru învățămînt, Oliviu a intrat în greva foamei. Mai întîi la el acasă. După nu mai știu cîte zile a fost dus la spital, unde l-au vizitat și premierul Tăriceanu, și președintele Băsescu, ca să-l convingă să renunțe la grevă, ambii promițîndu-i că vor găsi soluții bugetare. N-au găsit. Cîțiva ani după aceea, Oliviu al meu a murit discret din cauza bătăilor pe care le suferise pe vremea lui Ceaușescu, de-i zăpăciseră rinichii, și a grevei foamei care-i pusese trupul la o încercare la fel de grea.
1.859 de vizualizări
