Mica revoltă a studențimii române, magistral trădată de curajoasa populație din București

În primăvara anului 1956, înainte să se facă toamnă și înainte ca trupele Pactului de la Varșovia să îngroape sub șenile revoluția ungară, un vînt periculos de libertate adia prin universitățile lagărului socialist. Studenții cehi se pregăteau de grevă. Studenții maghiari și polonezi organizau adunări exaltate. În mare, tinerii cereau mai multă libertate, condiții mai bune de viață și învățătură, dar, treptat,  au început să ceară plecarea rușilor din țară și să critice regimul comunist.

În România, unde represiunea elitelor fusese mai cruntă, vocile erau mai șoptite, adunările mai restrînse, revendicările mai prudente. Dar, pînă la urmă, curajul necesar a fost găsit, iar studentul Mustață Constantin de la Drept a fost prins de Securitate scriind pe pereții Facultății de Medicină: „Studenții cehoslovaci sînt în grevă împotriva comunismului. Studenții români ce mai așteaptă?“. Pe acest act de vitejie, care a continuat cu bătaia și interogarea scriitorului, s-a întemeiat revolta studențimii române, care a început să se organizeze la Timișoara, București, Cluj, Iași și Tîrgu Mureș.

Vacanța de vară a dat răgaz studenților să reflecteze la drepturi și libertăți, dar și Securității să întocmească liste cu lideri și turnători. Așa că în septembrie, cînd revolta a crescut în intensitate, organele erau la curent cu tot ce se dezbătea la întruniri. Pe 27 septembrie, la Facultatea de Filologie din București, studenții au refuzat indicațiile de partid și n-au mai ales în fruntea organizației UTM obișnuiții politruci. Pe moment, Partidul a lăsat lucrurile așa, dar după o lună au urmat exmatriculări, arestări și preluări cu duba, în buna tradiție a anilor de dinainte.

Pe 27 octombrie, la cinci zile după ce studenții maghiari începuseră lupta contra forțelor de Securitate de la Budapesta, studenții de la Politehnica din Timișoara au dus mobilizarea la un alt nivel. Au reușit să adune în cantina universității peste 3.000 de studenți și să strige lucruri nemaiauzite pînă atunci de la izgonirea regelui Mihai. Partidul i-a trimis pe tovarășii Ilie Verdeț și Petre Lupu ca să-i țină de vorbă, să le dea impresia că Gheorghiu-Dej ia în calcul oprirea colectivizării forțate, eliberarea deținuților politici, eliminarea marxismului și a limbii ruse din școli. Dar cînd discuția s-a încheiat, studenții s-au trezit înconjurați de trupe de Armată și Securitate, înarmate cu muniție de război. Cu excepția bucătăreselor, a paznicilor și a infiltraților Miliției, toți studenții au fost arestați, anchetați, bătuți, iar cei care au scăpat doar cu exmatricularea s-au putut considera norocoși.

Între timp, revoluția din Ungaria îi dădea înainte, iar facultățile din București au prins curaj. Cîtă vreme studenții din Iași, Tîrgu Mureș și Cluj s-au mulțumit să agite spiritele în amfiteatre și pe holuri, studenții din București au ieșit în stradă. Au venit Politehnica, Medicina, Arhitectura, Filologia, Dreptul și Artele. S-au adunat peste 2.500 de studenți în Piața Universității, pregătiți să facă loc, alături de ei, populației din București. Dar, spre deosebire de populația din Varșovia și Praga, care s-a solidarizat cu studenții, și spre deosebire de populația din Budapesta, care a luptat cu arma în mînă alături de studenți împotriva tancurilor sovietice, populația din București și-a văzut de drum sau a stat în casă. Studenții au rămas la cheremul trupelor de Miliție și Securitate. Nimeni n-a scăpat. Unii au fost arestați, alții bătuți, alții uciși. Studentul Paul Goma a scăpat cu cîteva zile de tortură și cu exmatriculare.

În acea zi de 5 noiembrie s-au pierdut nu atît drepturi și libertăți, cît speranțe, curaj și demnitate. A urmat un val uriaș de arestări în mediul universitar, ale cărui consecințe le vedem și azi.