La sfîrșitul lui noiembrie 1916, prin binoclul generalului Mackensen se vedea spinarea ultimului soldat român care dispărea, cu pași grăbiți și cu pușca făcută cobiliță, în direcția Rîmnicu Sărat. Mackensen i-a făcut semn lunetistului să-l lase să scape și i-a indicat o vacă din rasa Bălțata românească, ce păștea pe islazul Colentinei ca o friptură nepăzită. Germanilor le era foame și aveau de gînd să mănînce, în afara clădirilor, tot. Bucureștenii care și-au lăsat cizmele afară de Sfîntul Nicolae nu le-au mai găsit. În oraș intraseră oamenii lui Falkenhayn, iar înaintea lor bulgarii și turcii, care tropăiau la prima oră a dimineții cu încălțăminte nouă, ronțăind covrigii și nucile găsite înăuntru.
Armata română s-a prelins pe lîngă periferii și a luat-o la picior spre Moldova, șchiopătînd fără glorie, fără hrană și fără pingele, lăsînd Micul Paris la cheremul Berlinului. Nemții s-au pus pe treabă cu metodă. Au măsurat, au numărat, au cîntărit, apoi au dat drumul la rechiziții. Au ocupat toate palatele moșierimii, toate restaurantele de lux, toate clădirile publice și au instalat acolo ofițeri, generali și comandamente. Bordelurile au fost lăsate acolo unde erau, în schimb, colaboraționiștii români au fost invitați la noile sedii nemțești. Băcăniile și depozitele de alimente au trecut cu tot inventarul de marfă în paza Corpului Alpin, iar locuitorii mahalalelor n-au mai putut circula decît în pas de gîscă și cu Ausweiss.
Numărătoarea germană a pus stăpînire pe fiecare strop de viață. Magazinele, trăsurile, bicicletele, animalele de casă, tramvaiele, blănurile, tutunul, bomboanele, electricitatea, teatrele, hainele, presa și glumele au intrat în proprietatea comandamentului german. Și, cum cîrnații bavarezi duceau lipsă de garnitură, au fost tăiați copacii din Cișmigiu, iar în locul lor a fost plantată varză. S-au introdus cartelele pentru alimente, mersul pe jos, calendarul gregorian și ora Europei centrale.
Această cumplită stoarcere a lăsat loc, totuși, și unui licăr de viață. Codanele din mahalale n-au șovăit să iasă pe centru și să strălucească de sub stratul de pudră și ruj ca niște prințese teutone peste care s-a prăbușit cămara. Ofițerii nemți au răspuns ofertei de amor cu energia unor infanteriști odihniți, cu ciocolată militară și cu pîine raționalizată. Copiii blonzi ai anilor interbelici au ca părinți foamea acelor mame din periferii și melancolia unor tați din Prusia ce urmau să cadă la Mărășești.
Petre Carp, Alexandru Marghiloman și Titu Maiorescu luau cafeaua la comandamentul german, în timp ce casele lui Take Ionescu și Dinu Brătianu, fugiți cu regele la Iași, erau făcute grajduri. Bucureștiul era sfîșiat de foame, de frig și de contradicții. Dar strîngea din dinți și aștepta, cu urechea ciulită, zgomotul primelor obuze de la Oituz.
