Dacă Homer ar fi ieșit pe piață sau, mă rog, măcar în cea mai apropiată agora cu o creație numită Odiseea 6, atunci probabil că basileul local ar fi dat naibii civilizația polis-ului și l-ar fi aruncat în sulițe cu entuziasmul cu care geții îi trimiteau pe cei mai buni dintre ei să le fie mesageri către Zamolxe. Asta explică și cum de-au ajuns romanii urmașii celor mai viteji și mai drepți dintre traci. Fondul de ADN superior al rasei getice a fost epuizat prin trăncăneală.
Al șaselea film dintr-o serie ușor de descris drept „James Bond, dar cu măști și cu Tom Cruise” e ca un neon roșu care face reclamă falimentului moral și artistic din lumea filmului. Industria filmului a învins cea de-a șaptea artă. Și rezultatul e tipic industrial: totul e recuperat, reprocesat, repompat, supravegheat de drone și pregătit pentru alte drone.
Un nou complot malefic amenință să arunce lumea în haos, deci agentul-minune Tom Cruise trebuie să plece la luptă, să sară, să țopăie, să dea pumni și să împroaște gloanțe, să se laude cum, la 56 de ani ascunși de tone de machiaj și Gb de fond de ten digital, își face singur cascadoriile. Da, impresionant. Deși, cînd vine vorba de povești de genul ăsta, parcă îți aduci aminte că America e țara campioană în materie de vrăjeală publică. Acum 70 de ani, marketingul american promova fumatul drept recomandarea doctorilor, hai să nu credem că între timp a dezvoltat conștiință și ar fi incapabil să mintă despre atributele fizice ale unui moș. Nu atîta vreme cît zvonul cu „Trump nu are o puță microscopică” mai există în conștiința colectivă.
Nu insist asupra poveștii pentru că este generică și ușor de uitat în cele cîteva minute care trec de la ieșirea din sală și pînă la prima vespasiană. Eroii negativi au personalitatea puternică a unui ceai de gălbenele. Deși s-ar vrea ascunsă în spatele curselor de mașini, al bătăilor și al celorlalte trucuri răsfolosite din panoplia pusă cap la cap de creatorul lui James Bond, rutina își arată nemilos colții și plictiseala dă tîrcoale în ciuda tempoului de bichon nervos care tocmai a băut un energizant vărsat pe podea.
Mission Impossible: Fallout nu e un film prost. E competent făcut. Are precizie inginerească, are în spate tone de studii care au determinat la milimetru ce îi place publicului și mai ales cît, îmbină toate locurile comune filmelor de acțiune… și asta e marea lui problemă. De la primele scene și pînă la final, MI:F pare un film pe care l-ai mai văzut nu o dată, ci de zeci de ori. Debutul are un parfum vag de Ronin la mîna a treia, fugăreala cu elicoptere amintește de la o poștă de aventurile lui Roger Moore pe post de Bond și exemplele ar putea continua, dar nu vreau să vă stric plăcerea vizionării. Pentru că singura plăcere în cazul de față, pentru oameni care au văzut filme și nu au suferit contuzii recent, e să stea cu amicii și să comenteze despre filmul care a făcut celebră o scenă sau alta.
Altfel, e simplu: viața e complicată, dar binele învinge pînă data viitoare, vă mulțumim că ne-ați dat banii, proștilor. Urmează Mission Impossible 7, care va schimba lucrurile dramatic, ba poate chiar la fel.
Mission Impossible: Fallout. R.: Christopher McQuarrie. Cu: Tom Cruise, Rebecca Ferguson, Henry Cavill, Michelle Monaghan, Vanessa Kirby, Wes Bentley, Simon Pegg, Angela Bassett, Alec Baldwin, Ving Rhames, Sean Harris.