S-a întîmplat și ceva vizibil de bine în acești 30 de ani: dispariția cenzurii. Asta a dus la normalizarea artei și a culturii. Ceea ce n-a fost o treabă tocmai simplă. Dar efectele s-au văzut repede, chiar dacă la început scriitorii și nu numai ei aveau o stîngăcie a libertății artistice, de un comic involuntar.
Poate și pentru că la noi n-au prea existat cărți de sertar sau cărți de autori români care să fi circulat în samizdat. Chiar și unele dintre jurnalele apărute după 1989 și care nu putuseră fi publicate pînă atunci păreau scrise după sau în orice caz cu multe intervenții ulterioare.
Cît despre filmele interzise pînă în 1989 erau doar cîteva, așa că operațiunea recuperării lor în cinematografe a ținut foarte puțin. Dacă nu cumva o fi fost și sabotată, imediat după ’90, de unii dintre corifeii cinematografiei autohtone, unii ajunși politicieni, alții încoțopeniți în funcții.
Cu ani în urmă, Bogdan Ghiu spunea un lucru înfiorător: că cenzura duce treptat la autocenzură. Autorul ajunge să evite, nu neapărat conștient, subiecte sau teme care i-ar putea da bătaie de cap. Reversul medaliei e că scriitorul care scrie încercînd să uite de existența cenzurii o face mai apăsat decît ar fi nevoie artistic, ceea ce îl împinge în schematisme cu efecte aproape la fel de nefericite estetic precum cele ale scrierii după indicații de partid.
La noi, încercarea de a scrie ce crezi, pe vremea cenzurii, dar în așa fel încît să ți se și publice cărțile a dus la apariția chisnovatului stil „esopic”, aluziv și aproape totdeauna greoi, mizînd pe complicitatea autorului cu cititorul. Sau cum spunea cineva, autor cunoscut: „Știm că avem lanțuri la picioare, dar să ne mișcăm în așa fel încît să nu li se audă zăngănitul!”. Această libertate simulată a produs mai ales un simulacru de literatură.
În primii ani de după desființarea cenzurii a apărut noua literatură cu „ilegaliști”, dar pe dos. Locul comuniștilor persecutați a fost luat de luptătorii cu dictatura comunistă sau de victimele ei, în cărți supte și astea de sub unghii, cam ca romanele din anii ’50, într-o competiție a ocupării noului teritoriu literar, virgin. Unii dintre competitorii cei mai harnici făcuseră același lucru și în obsedantul deceniu.
De-abia romanele de debut ale noii generații, multe scrise la persoana întîi și acuzate ulterior de „mizerabilism” și de lipsă de experiență de viață a autorilor, aveau să respire liber. Debutanții de atunci scriau ce le trăsnea prin cap, fără să se gîndească la cenzură sau la dispariția ei, ceea ce se simțea atît de bine la lectură, încît pînă și stîngăciile lor aveau un farmec aparte.
Daca nu ai cenzura, ai pornografie, calomnii si jigniri publicate prin diverse parti, carti ,bloguri, situri web, ziare, televiziuni, radiouri. Asa ca o societate asezata are nevoie de nihil obstat, din pacate.