E 10 ianuarie 1475. Pe la 9,30, dimineaţa ceţoasă pare să anunţe o zi frumoasă. Soarele, pe care 40.000 de turci îl văd azi pentru ultima dată, străpunge cu suliţele sale de lumină peisajul pe care secuii îl vor străpunge cu suliţele lor de fier. Singurii nori de pe cer sînt formaţi din săgeţile moldovenilor care încep să cadă cu miile pe la zece fără un sfert.
Doi dintre cei trei ciobănei trimişi să buciume la liziera pădurii ca să-i momească pe turci sînt cît pe ce să rateze misiunea. Pînă la urmă, după ce baciul ungurean şi cu cel vrîncean îşi rezolvă problemele cu cel moldovean, buciumul se aude. Soliman Paşa îşi trimite spahiii în acea direcţie, dar, odată ajunşi la marginea pădurii, soldaţii găsesc doar cadavrul unui ciobănaş, plîns de o mioară vorbitoare. Spahiii n-au ştiut să preţuiască valoarea alegorică a scenei, dar au prăjit pe loc oaia, care, trebuie spus, a şi fost ultimul lor prînz.
Din partea opusă, cît ceaţa încă poate rescrie istoria călare, năvăleşte oastea ţării. Turcii sînt luaţi prin surprindere. Urletele sînt aproape neomeneşti şi aici nu e nimic de mirare, fiindcă cea mai mare gălăgie o fac caii. Ştefan însuşi conduce atacul. Cel puţin aşa spun cronicarii care privesc bătălia de la distanţă, supravegheaţi de fioroşii oameni de PR ai voievodului.
Din cauza ceţii, turcii nu realizează că sînt de patru ori mai numeroşi decît ţărănimea agresivă a lui Ştefan. Soliman sună retragerea, numai că nimeni nu ştie care e cea mai bună direcţie de fugă. Armata lui Mehmed al II-lea e spulberată. Prin vălătucii de pîclă totul pare eroic şi impunător. Cînd ceaţa se mai risipeşte, turcii înţeleg că au fost tăiaţi de cîţiva răzeşi şi o mînă de secui. E însă prea tîrziu să mai facă ceva, sînt deja morţi. Ştefan se ocupă personal de prizonieri – şi cu asta numărul morţilor se triplează simţitor.
