Pe lîngă atîtea alte isprăvi, actuala ediție a mai consemnat un eveniment istoric: prima victorie a lu’ Dinamo!!! În mod simbolic, izbînda fu împlinită la Tîrgoviște, adică în Cetatea scaunului pe care se cocoța marele Cornel Dinu, cînd era mic. Nea Mister, Cornel, acest geniu solitar al intervențiilor acide, are ce comenta. La fel, și lumea comentează. După victoria asupra Chindiei, pe Dinamo o așteaptă un „meci uriaș“ (așa zicea la TV, pe PRO X) cu Mioveni. În Groapă, mai clicăie, plăpînd, speranța – cine știe, poate că scapă și de problematicul baraj.
Supraviețuitorii vremurilor de tristă (dar și veselă, uneori) amintire, în mod legitim, își zic în barbă: dom’le, nici uriașii nu mai sînt ce erau odată… În vremurile nasoale, Dinamo îi elimina pe ăia de la AV Hamburg, campionii en titre ai Europei. Astăzi, pentru mereu reîncărcatul New Dinamo, calculul e simplu: FC Mioveni = FC Liverpool. Dacă dă Dumnezeu să nu plouă, ca înainte de meciul cu Liverpool, în 1984. Dinamo merge mai departe în Liga Campionilor de pe (cum se zicea atunci la radio) „scena primei divizii“.
Deși n-avem nici o treabă cu Dinamo, subiectul ni se pare interesant, din cînd în cînd, doar așa, ca studiu de caz. Dinamo, în felu-i împiedicat, ajunse să exprime niște teme, mituri și obsesii majore. Din zi și pînă-n noapte, din noapte pînă-n zori, ne bîntuie imaginarul și mentalul colectiv. Sînt teme, mituri și obsesii care ne bîntuie, că d-aia sîntem români. Se tot rostogolesc în mass-media. Hai să pomenim doar trei, cu nesfîrșită iubire pentru poporul român și un pic de respect pentru Dinamo.
Temă: Sărăcia. Toți ne plîngem, iar Dinamo acuză dureri mari. Pînă acum, de bine, de rău, s-a salvat, a rămas pe aparate. Totuși, anumiți fani au emoții, încă își pun întrebări: insolvența n-o însemna, cumva, anticamera falimentului? Suspansul continuă.
Mit: Mitul Vîrstei de Aur. Păi, văzurăți că pînă și noi, fără nici o treabă, depănăm amintiri din Epoca de Aur, de pe vremea lui Mulțescu-Orac-Țălnar. Nici nu ne mai batem capul s-o luăm de la Pîrcălab, Dumitrache, marea echipă antrenată de Lucescu (pe muchia anului 1990) și pînă la ultimul Dinamo care a cîștigat titlul, în secolul actual. Au trecut ani foarte mulți, deja. Mulți „cîini“ care au devenit dulăi bătrîni, între timp, oftează de dorul acestor vremi apuse, desigur. Au fost atîția mari înaintași (dar și portari, fundași, mijlocași), iar acum îl mai au doar pe Torje.
Obsesie: „Bun, în ultimii ăștia 30 de ani, ne-am tot reformat și modernizat. Da’ ce am pus în loc?“ Întreaga suflare românească se întreabă febril. Bătrînul stadion cu pistă de pe Bd. Ștefan cel Mare este, în degradarea lui, o metaforă a acestei obsesii naționale.
În curte la Dinamo, în istoria postdecembristă, s-au mai adăugat, bașca, și alte chestii care definesc românitatea ultimelor trei decenii: destulă corupție, ba chiar și mai multă incompetență. Așa au ajuns, actualmente, în halul ăsta. „Rapid este o stare de spirit“, zicea reevaluatul George Copos. Astăzi, Dinamo este o stare clinică. Istorica biruință îi va mai pompa ceva aer, mai știi…
Faceți loc, trec cîinii roșii, trupa din Ștefan cel Mare!! Să salutăm trupa, așadar, să salutăm și cîinii! Și ei sînt ai noștri, cîinii. Mai latră ceva despre – vorba aia – „istoria neamului“. Hai România!
