Puțini ar trebui să-l fi uitat pe Emanuel Valeriu, fostul director al Televiziunii Române Libere și ofițerul de presă al regimului Iliescu. Din zilele care au urmat evenimentelor din 21-22 decembrie și pînă la prima cădere a regatului neocomunist, în noiembrie 1996, Emanuel Valeriu a fost unul din căpcăunii falsului mediatic pe care Puterea roșie l-a turnat, fără pauză, în ochii și urechile poporului român.
S-a născut în 1925 și, din 1940, a lucrat în presă. A jucat rugby, a lucrat la Sportul, apoi a fost ziarist la radio și la televiziune. În 1967 a fost recrutat de Direcția I a Securității și înzestrat cu numele de cod Emil. Emil a fost pe cît de prolific, pe atît de costisitor. Scria note abundente, amănunțite și demascatoare despre colegii din presă, dar cerea în schimb sume pe care, la vremea aia, puteai comanda fripturi la Athénée Palace.
La inițiativa lui, Securitatea i-a lărgit orizontul de întrebuințare și i-a dat pașaport. În repetatele-i călătorii în Occident, Emil i-a abordat pe redactorii secției române a Europei Libere. Întîi pe Max Bănuș, apoi, ceva mai tîrziu, pe Neculai Constantin Munteanu. În anii ’80, Securitatea i-a diversificat numele de cod. I-a zis cînd Epure, cînd Vipera, și l-a orientat spre Noel Bernard.
La München, Emanuel Valeriu juca rolul rezistentului secret: era contra regimului comunist și a lui Ceaușescu și oferea date despre situația din țară. O făcea atît de convingător, încît contactele lui de la Europa Liberă l-au luat de băiat bun. Numai că, întors la București, Epure își scotea blănița inocentă și îmbrăca pielea de Viperă. Securitatea își freca palmele mulțumită pe măsură ce opera scrisă a lui Valeriu ocupa tot mai multe rafturi.
Toți cei care l-au cunoscut spun că acest joc dublu, jucat cu o anume măiestrie, nu era rodul întîmplării. Valeriu avea talent relațional, așa scrie ofițerul de caz în dosarul său de urmărire. Era volubil, știa să spună bancuri, să jongleze cu nimicuri, să facă monologuri porcoase, dar, în același timp, juca la perfecție indignarea și critica regimului comunist. Avea istorii din epoca interbelică, pe care o cunoscuse ca adolescent, dar povestea ca și cum băuse cu Iorga și fusese la femei cu Nae Ionescu.
După decembrie 1989, cînd lumea a mai început să scrie și să citească, umbrele personajului n-au mai corespuns cu ale actorului. Pe măsură ce frica ieșea din oameni și se refugia în fosta clădire a Comitetului Central, unii au început să vorbească, alții să mărturisească. Faima de colaborator al Securității îl ajungea din urmă, iar Emanuel Valeriu a fugit din răsputeri, cu bănuielile pe urme, pînă în 2010, cînd CNSAS l-a deconspirat. Probabil că SRI nu i-a mai prelungit angajamentul, fiindcă agentul Viperă nu mai avea vigoarea lingăilor tineri de azi.
1 comentariu